Declaraţia de avere, copilul handicapat al clasei politice româneşti
Declaraţia de avere, copilul handicapat al clasei politice româneşti
• de Octavian HERŢA
Declaraţiile de avere. O pâine bună pentru presă, o ocazie excelentă pentru Guvernul Tăriceanu să se umfle în pene. Jurnaliştii descoperă zi de zi nepotriviri între mâzgălelile aleşilor pe formularele ce compun declaraţiile iar politicienii partidelor aflate la putere se declară artizanii celor mai europene dovezi ale luptei anticorupţie. Şi unii, şi alţii, se amăgesc. Declaraţiile de avere nu reprezintă, de cele mai multe ori, decât simple formalităţi menite a da iluzia unei (a)normalităţi.
Aceste declaraţii nu reprezintă decât un compromis, rezultatul dus până la jumătate al luptei anticorupţie din România. Speram ca puterea politică instalată la sfârşitul anului 2004 să realizeze într-o formă onestă proiectul avortat de pesedişti, şi anume redarea scriptică a situaţiei materiale reale a aleşilor. Politicienii români au zămislit declaraţia de avere aşa cum o mamă frigidă şi alcoolică naşte un copil nedorit: cu ură. Un copil care a stat prea mult printre zoaie de placentă tulbure, născându-se prea târziu, departe de ochii lumii. Ca orice prunc nedorit, s-a născut handicapat: orb, diform, retardat.
Au venit liberalii, democraţii, conservatorii şi udemeriştii. Au înfiat copilul, susţinând că îl vor transforma într-unul normal. Nu au reuşit decât să-i facă mici operaţii estetice, fără a dori vreun minut să-l transforme într-un copil normal. A ieşit o reproducere de proastă calitate; şi asta pentru că nici un politician care are ceva avere şi vrea să şi-o mărească, nu are nici cel mai mic interes ca tot poporul să ştie exact de ce bani dispune.
Studiaţi orice declaraţie de avere şi veţi vedea de ce toată povestea asta este bună doar de adormit copiii. Cum s-a instalat în funcţie, aproape orice parlamentar, primar sau prefect îşi va transfera imediat toate bunurile pe numele unor terţe persoane. Din doar câteva trăsături de condei, vor redeveni săraci, de parcă toată viaţa lor ar fi vândut seminţe în piaţă. Nici gând de firme, de maşini sau orice alte bunuri de mare valoare; păstrează pentru declaraţia de avere doar ceea ce nu bate prea tare la ochiul electoratului. Imediat ce se termină mandatul, ca prin minune terţele persoane înapoiază firmele celor care cu atâta dărnicie au renunţat la ele timp de 4 ani. Şi uite aşa, 4 ani politician, 4 ani om de afaceri, îţi vezi de treabă liniştit. Eşti împăcat şi cu legea, şi cu tine însuţi. Cu alte cuvinte, eşti un adevărat cetăţean european.
