Mândria prostului
Nici nu trecură două săptămâni de când „prostimea” lui Purcan a votat „pachetul” acela cu promisiuni numit „contract”, că şeful acestuia se şi sui pe tronul cel frumos şi de mulţi râvnit, mustăcind şi lăudându-se în acelaşi timp, în gând –„Ce tron frumos am eu!” Barba îi tremura, iar ochii îi luceau, lăptoşi şi iscoditori în căutarea „coriştilor” dintotdeauna, a aplaudacilor de ocazie care, „Uite, domnule, cum stau! Nu se afirmă de loc!” De aceea, îi încurajă un pic, şi lui îi plac „reţetele” celor dinaintea sa…
– Nu-i aşa, că-mi stă bine, copii? Vocea de tenor ratat a celui de pe tron îi prinse nepregătiţi, dar, ca nişte „bolnavi dotaţi”, cum le zisese madam Joia, casierista cancelariei, aplaudară imediat şi începură, pe rând, să-l perie, că nici azi, se pare, după doi ani şi ceva n-au încetat:– Ce tron aveţi, domnule Pistil!
– Ce ţară frumoasă, conduceţi, domnule Pistil!
– Ce copii deştepţi aveţi, domnule Pistil!
– Ce prim-ministru aveţi, domnule Pistil! – Ce tactică abilă aveţi, domnule Pistil! – Ce viaţă exemplară aveţi, domnule Pistil!
– Ce familie aveţi, domnule Pistil!
– Ce deştept sunteţi, domnule Pistil!
– Ce frumos sunteţi, domnule Pistil!
– Ce mândru e poporul că v-a ales, domnule Pistil! Nici nu ştiţi cât de mult vă iubeşte!…
Toţi „aleşii” domniei sale „construiau” pe rupte imaginea aşa-zisului „contract”, că doar ingineri constructori erau majoritatea, de parcă doar Facultatea de construcţii forma competenţe şi era cea mai apreciată.
Poate că din această cauză toate activităţile economice au înflorit. Privatizarea, lichidarea, disponibilizarea şi fraudarea sunt doar câteva dintre ele şi, în ciuda înfiinţării unei comisii de stopare a elenului celor care la lumina „luminiţei” de la capătul tunelului construiau, pe rupte, au atins apogeul. „Mândria prostului”, cum zice ţăranul, „nu are ochi decât pentru ograda lui”…
S-au dus dracului „Ţara frumoasă”, „tactica”, „familia”, „deşteptăciunea”, „cinstea”, „grija pentru popor”! Nu a rămas decât mândria de a intra, cu orice preţ (târâş, făcând pantofii, pupând pulpana, făcându-se chiar pus, etc.), în rândul celor care nu mai ştiu ce-i mila şi propagă moartea pe toate căile, mai ales aeriene şi care, de o vreme, nu mai au ce echilibru bipolar să susţină, dar care nu va mai fi niciodată îndeplinită, pentru că, „aşa vor muşchii lui” cum ar zice moş Nicolae, unchiul meu… Şi, totuşi, domnul Pistil, posesorul de Contract, în fiecare dimineaţă, încurajat de marele Purcan, coboară de pe tron şi, din cerdacul Tricocenilor, dă bineţe soarelui, ca să-i alimenteze mândria:
– Bună dimineaţa, Soare!
Să trăiţi, domnule comandant suprem! „Hopa”. Uite, domnule, că şi soarele mă cunoaşte! Exclamă el. În mândria lui credea că chiar aşa e… Şi azi aşa, mâine aşa, peste 750 de zile soldatul de gardă de la Tricoceni trebuia să se cheme Soare şi să-i răspundă primului ales.
Până într-o zi, când soldatul Soare, reangajat între timp, a trebuit să se însoare, iar înlocuitorul său a dat de gol toată „tărăşenia” regizată de bolnavii dotaţi ai săi…
George Achim
