Titularizare-n băşcălie
De ani de zile, imediat după terminarea examenului de titularizare în învăţământ, paginile ziarelor şi jurnalele televiziunilor sunt umplute cu ştiri croite pe acelaşi tipar: „Viitorii profesori au obţinute note de 1 şi 2”, „Învăţământul românesc este compromis de tinerii profesori”, „Candidaţii la titularizare fac de râs şcoala românească”. Nimeni însă nu suflă o vorbă despre subiectele de examen, despre dificultatea acestora, despre modul în care se desfăşoară examenul. Nu am citit până acum o analiză serioasă în legătură cu cauzele pentru care, de la an la an, rezultatele obţinute la examenul de titularizare sunt din ce în ce mai proaste.
Şi în Vâlcea, notele obţinute de candidaţi au oferit presei motive de băşcălie. Şi pe bună dreptate. Singura problemă însă este că nici un jurnalist nu s-a apucat să trateze subiectul titularizării în mod unitar, fără subiectivism, având toate elementele la îndemână. Nu am văzut referiri la subiectele de examen, nu am citit vreo părere avizată în legătură cu acestea. Pur şi simplu, au fost luate rezultatele cele mai slabe şi s-a titrat că profesorii sunt varză. Dacă cineva ar fi avut curiozitatea, înainte de a arunca un titlu la întâmplare, să discute cu măcar unul dintre candidaţi, ar fi văzut că lucrurile nu stau chiar aşa.
Să luăm ca exemplu examenul pentru catedra de limba română. Cei care mai au cât de cât idee despre ceea ce mai înseamnă în România această materie, îşi vor da seama că subiectele născocite de inspectori nu sunt nici mai mult, nici mai puţin, decât teme de licenţă! Opera lui Ioan Slavici, „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă sunt subiecte de examen de licenţă; numai subiectul privind opera lui Slavici a fost compus din 6 puncte, unul mai vast decât celălalt. Cât despre partea de metodică, lucrurile stau şi mai rău. Modificată de la an la an, metodica a fost dintotdeauna piatra agăţată de gâtul tinerilor profesori. Pentru cei neavizaţi, metodica reprezintă partea teoretică a procesului de învăţământ, pe care profesorii trebuie să o pună în practică. De fapt, metodica a devenit în ultimii ani o vacă bună de muls pentru teoreticieni; cum le vine o idee, cum se schimbă toată programa pentru examenul de titularizare. Motive numai bune pentru publicarea de noi tratate în domeniu şi, de ce nu, pentru rotunjirea veniturilor unor profesori universitari sau chiar simpli inspectori şcolari care nu au altceva mai bun de făcut. Astfel, în fiecare an, candidaţii la titularizare sunt nevoiţi să înveţe o nouă metodică, după noi reguli, dar şi să uite ce au învăţat până atunci.
Cât despre cele trei ore pe care candidaţii le au la dispoziţie pentru rezolvarea subiectelor, nu am auzit pe nimeni până acum să spună că acestea ar fi suficiente. Complexitatea subiectelor, timpul scurt în care acestea trebui rezolvate, fac aproape imposibilă obţinerea de către candidaţi a notei minime pentru promovarea examenului.
În tot acest timp, profesorii sunt plătiţi cum sunt plătiţi şi nimeni nu înţelege de ce toată lumea fuge din învăţământ. Câţi dintre noi ştim cu cât este de fapt plătit un profesor? Câţi avem idee cum este să faci naveta pe timpul iernii până în nu ştiu ce sătuc uitat de lume, fără să ai la îndemână întotdeauna un mijloc de transport? Câţi cunoaştem în detaliu felul în care sunt trataţi dascălii, atât de către stat, cât şi de către elevi? Sunt întrebări la care de obicei jurnaliştii nu prea au chef să răspundă. Ne place sau nu, avem învăţământul pe care-l merităm. Totul a început în momentul în care dascălul a devenit o povară pentru societate; încet-încet, profesorul şi-a pierdut respectul de sine, dar şi respectul celorlalţi. Prost plătiţi, trataţi cu spatele de guvernanţi, profesorii au devenit bătaia de joc a elevilor, a presei, a societăţii. Şi asta, dintr-un motiv foarte simplu: ca să nu mai ceară Guvernului nişte bani în plus la salariu, condiţii mai bune pentru ei şi elevi şi nu în cele din urmă, o urmă de respect, măcar pentru noţiunea de „învăţământ”.
Octavian HERŢA
