Marea dorinţa
Lisebeth, fata lui Antoine, se întoarse foarte târziu acasă. Să fi fost ora doua după miezul nopţii. Originea îi era „sănătoasă”, cum ar fi zis Dănăcel ăl bătrân, că era taică-său, Antoine era Anton al Anicăi Fîrcă din capul dealului şi era primul plecat din sat la oraş, unde, ce făcuse-ce nu făcuse, ajunsese mare. Şi la stat, dar, mai ales, la adunat…
Că, peste noapte, deveni magnat şi, automat, Antoine, care, umflat în pene, se considera aşa de departe, aşa de străin de România, care e pentru el un fel de ţinut barbar, un fel de colonie pitorească, încât nu se osteneşte să facă nici cel mai mic efort pentru a place oamenilor (cum l-a descris un mare dramaturg). Până şi pe cei dragi i-a schimbat.
Din Constanţa, nevastă-sa, a făcut o Tantzi, iar pe Elisabeta, fata lui, a făcut-o Lisbeth şi aşa de mult le-a inoculat ideea că „noi suntem, de acum, nobile, avem sânge albastru, fetelor, să vă intre bine în cap” încât şi pentru ele, cei din jur, oamenii, păreau negri, galbeni sau piei roşii… „Doamne, ce-ai făcut din noi?”…
Şi, cum deschise uşa, Lisebeth fu luată la întrebări de Tantzi, mama grijulie, ce mai!, dacă răbdase şi păcălise „somnul de boieri” atâta vreme.
– Acum se vine, dragă?
– ?!?
– Tu n-auzi? Acum se vine?
– Dar când, mami! Ce, n-am şi eu dreptul o dată, cel puţin?
– Dragă, nu te supăra, dar vreau să ştiu tot, să nu-mi ascunzi nimic! Pentru că noi suntem cineva acum, şi-ar fi păcat să ne terfelim renumele…
– Dar nu am făcut nimic grav!
– Grav? Draga mea, nici să nu te gândeşti! Auzi, grav! Păi, cred, că ne-ar omorî Antoine…
– Of, mami! Poftim! Dacă vrei să le şti pe toate. Uite, am fost urmărită de un băiat foarte, foarte frumos…
– Şi? Întreabă Tantzi, căscând ochii mari.
– Am fost urmărită!
– Şi-şi? Zii tot!
– Păi, ce să-ţi zic? Că băiatul era foarte frumos. Parcă era din poveşti. L-am văzut eu bine…
– Şi-şi-şi? Se aprinse Tantzi. Ochii i se dilataseră atât de mult parcă luaseră foc.
– Păi, ce să-ţi mai spun, mami? Că uitasem de mine şi vroiam să-mi vorbească, dar el…
– Ei, el ce-a făcut?
– Mergea, mami…
– Şi? Întrebă iar nerăbdătoare Tantzi.
– Şi eu aşteptam, mami…
– Şi-şi? Hai, zi! Nu mai avea stare Tantzi
– Îi număram paşii, nu altceva. Îi auzeam aproape de mine…
– Şi-şi-şi? Spune tot, dragă, nu mă mai fierbe! De ce ai întârziat atât de mult?
– El a mers foarte încet, mami! Şi începu să plângă în hohote Lisebeth. Aa meers foar- foarte înceet!…
Fooaaarte înceeet, mamiiii!
George Achim
