Cearta statuilor
– Te bucuri, te bucuri găzare!
– Nu fi mucălit, Vintilă!
– Păi, ce bă, nu eşti găzar? Ce cauţi tu în Râmnic?
– Dar tu ce cauţi tocmai în centru?
– Sunt iubit, găzare, de ai mei!
– Eşti pe dracu! Au profitat, asta au făcut ai tăi! Au pus şi ei mâna pe putere patru ani şi şi-au adus aminte de tine, că ai fi de-al lor…
– Şi ce, nu sunt?
– Veneai şi tu vara pe la moşia, care nici măcar n-a fost a ta! Te-ai trezit pe cap cu ea de la hoţul acela de Simulescu din Dragăşani, ca să se pună bine cu clanul tău, să ajungă şi el prefect…
– Hoţ, ai?
– Păi, n-a pus mâna cu forţa pe comorile lui Tudor Vladimirescu, găsite la Guşoieni?
– Şi?
– A fost hoţ Vintilă! Ca şi cei de azi, din politică!
– Dar ce bă, găzare, tu n-ai fost tot politician?
– Zi-mi, mă, Tache! Că aşa mă cunosc toţi!
– Fugi, bă, găzare, d-aici! Mie mi-ar fi ruşine să vorbesc!
– De ce?
– Păi, tu i-ai luat locul hârţogarului acela de Caragiale, bă! Şi, zău, că i-ar fi stat mai bine lui aici, că avea, totuşi, legătură cu şcoala. N-a fost el inspector şcolar de Vâlcea?
– Da, a fost! Şi ce-i cu asta?
– Păi, bă, Tache, na, că-ţi respect dorinţa, că tu tot găzar eşti, bă, nu trebuia să fii în Ploieşti, bă? Ce ai tu cu Râmnicu?
– Ce ai şi tu, Vintilă! În plus, eu n-am belit oamenii ca tine! Eu am dat banii, când a luat foc şcoala!
– Ai dat pe dracu! Ce, erau ai tăi, bă? Erau ai ţării, bă, gazare şi trebuia să-i dai!
– N-ai pic de respect, Vintilă! Şi azi te porţi ca atunci când te-au pus şef pe bază de clan!
– Măi, băieţi, măi! Tăceţi, mă, că-mi treziţi din somn oştenii de pretutindeni, până la marea cea mare şi dincolo de ea şi la un semn o să vă facă praf, măi, îi mustră Mircea cel Bătrân, arătându-le spada…
– Aşa-aşa, mărite domn, pune-i la punct! sări cu gura de pe soclu-i mic şi Procopiu cel cocoşat. Potoleşte-i, că noi, politicienii, am cam invadat Râmnicu, şi eu, ca avocat, pardon, mincinos calificat, zău, am aflat că râmnicenii abia aşteaptă să ne înlocuiască. Pentru că îi au pe-ai lor, mărite domn.
E Mihai Viteazul, e sculptorul Constantin Mihăilescu, e Antonescu, e Cella Delavrancea, e doctorul Sabin, e Olănescu, e George Lahovari, Ada Orleanu, e Fărcăşanu, e Climent, e Ioana Cantacuzino, e Nicu Angelescu…
Şi-ar mai fi mărite domn!
– Că bine zici, omule! Bine zici, dar strigă mai tare, ca să te-audă şi oştenii mei cei cinstiţi, nu cei coloraţi de curva asta de politică! Mi-e silă de ce văd, de aici din înălţimea vârstei mele, care se confundă cu cea a Râmnicului, ocina mea…
Şi brusc zorile apărură odată cu un grup de tineri dorobanţi înarmaţi cu ciocane, picamere, casmale şi lopeţi, care, suflecându-şi mânecile, îşi începură munca. Degeaba se împotrivi un grup de vorbălăi. Atât Vintilă, cât şi găzarul, Tache, ba chiar şi cocoşatul Procopiu fuseră încolonaţi şi trimişi spre Mihăieşti, Ploieşti şi strada lui…” Deh, nemulţumitului i se ia darul!”
George Achim
