Ce ne rămâne după integrare?
Oricât ne-ar place nouă să credem că suntem mai cu moţ decât alţii, realitatea crudă ne demonstrează în fiecare zi că nu s-a schimbat mare lucru de la Revoluţie încoace. Dacă e spunem lucrurilor pe nume, vom constata că o ducem ceva mai rău decât acum 15 ani. Salariile de-abia ajung, în cazurile fericite, de la o lună la alta, preţurile cresc de parcă alt lucru mai bun nu ar avea de făcut iar politicienii, în cea mai mare parte, par picaţi în cap. Faptul că unii dintre ei chiar sunt, se vede în măsurile luate de toate guvernele de până acum. Aproape niciodată nu s-a luat o decizie în favoarea cetăţeanului; cele mai multe hotărâri ale guvernanţilor au avut ca unic scop îmbogăţirea acestora şi sărăcirea progresivă a milioanelor de români care nu au plecat peste hotare. Încă.
Mulţi dintre dumneavoastră s-ar putea întreba de ce m-am apucat eu, tocmai acum, să bat câmpii despre un loc comun, şi anume acela al situaţiei dezastruoase în care ne aflăm. Evident, aţi putea spune, şi pe bună dreptate, suntem săraci şi nu ne poate scoate nici dracu’ din situaţia asta de cacao. Corect, însă ceea ce puţini dintre dumneavoastră ştiţi, integrarea nu va aduce în nici un caz mult visata bunăstare. Din contră. Primii ani vor fi probabil cei mai dureroşi din istoria recentă a României. Sute de mii de oameni îşi vor pierde locurile de muncă, locuinţele vor deveni cu adevărat un lux iar salariile nu vor mai putea acoperi, în cea mai mare parte, mai nimic din necesităţile primare. Toate bla-bla-urile guvernanţilor în legătură cu viitorul luminos care ne aşteaptă nu sunt decât modalităţi de îmbrobodire a celor cărora ori le-a ajuns cuţitul la os încât nu mai cred decât în minuni, ori au văzut prea multe filme SF. Partea cu adevărat proastă este că cei care cred în minciunile guvernamentale vor fi marii perdanţi ai perioadei post-aderare.
Îl ascultam în urmă cu două zile pe premier vorbindu-le ţăranilor din Muereasca despre integrarea europeană ca despre luminiţa de la capătul tunelului. Oamenii i se plângeau şefului guvernului că pensiile nu le ajung nici măcar cât să-şi cumpere pâine iar acesta îi tot dădea înainte cu proiecte europene. Un moşuleţ îi făcea lui Tăriceanu o demonstraţie cât se poate de simplă în legătură cu mult discutata creştere a pensiilor iar acesta îi explica blând că dacă azi primeşte un leu, peste câteva luni este posibil să mai primească unul, şi tot aşa, până când bătrânelul se va trezi peste vreo zece ani că pensia i s-a dublat iar cu aceasta va putea să cumpere 5 pâini. În opinia mea, această abordare de tip „UE va rezolva toate problemele pe care noi nu am reuşit să le rezolvăm până acum”, mi se pare o gogoaşă ieftină, în care prea puţini dintre noi mai suntem dispuşi să credem. Experienţa ţărilor care s-au integrat în Uniunea Europeană în ultimii ani demonstrează că lucrurile stau un pic altfel.
Nu sunt nici pe departe un adversar al integrării europene. Sunt conştient că aceasta este aproape singura viabilă pentru o Românie care nu a dat nici o secundă senzaţia de 16 ani încoace că ar fi capabilă să-şi gestioneze în mod înţelept problemele. Ceea ce mă îngrijorează însă este optimismul insuflat cetăţenilor de către cei care trebuiau dar nu au reuşit până acum să-i facă pe români să o ducă mai bine. Nu cred că este în favoarea cuiva să găsim unul şi acelaşi răspuns la toate problemele României. Pur şi simplu nu cred că ţara noastră este cu adevărat pregătită pentru marea provocare europeană. Cu cât şocul integrării va fi mai puternic, cu atât deziluzia unei întregii naţii va fi mai mare. Mă întreb cine va mai da atunci explicaţii, cine va fi răspunzător pentru toate miile de drame care vor caracteriza societatea românească. Mă întreb ce-i va mai putea spune premierul ţăranului care-l întreabă dacă mâine o va duce mai bine. Care va mai fi în acel moment viitorul luminos? De unde vom mai face rost de o luminiţă, în lungul şi întunecosul tunel care ne aşteaptă pe toţi?
• Octavian HERŢA
