închis în Italia pentru că a depăşit viteza legală 

Închis în Italia pentru că a depăşit viteza legală

Nicolae Păunescu este un bărbat de 46 de ani din oraşul Băbeni, care îşi câştigă cu trudă banii necesari întreţinerii familiei. De dimineaţă până seara, Nicolae face pe taximetristul; un Tico obosit, un om îmbătrânit înainte de vreme din cauza problemelor. Pe deasupra, un patron care îşi vrea zilnic banii. Ce rămâne e pentru traiul de zi cu zi. Nu mai mult de 5-6 milioane, pentru a hrăni o familie. Lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Acum 3-4 ani, Nicolae câştiga bani frumoşi în ţări străine, ca şofer de camion. Într-o singură zi, totul s-a terminat. Pentru Nicolae începea un coşmar ce pare să nu se mai termine.

La negru

A plecat în Italia în anul 2002, la insistenţele unui prieten, care i-a şi oferit un loc de muncă stabil. În luna februarie a acelui an, Nicolae lua drumul străinătăţii. A lucrat, timp de 2 ani, într-un orăşel de lângă Pisa, ca şofer de camion pentru un salariu de 1.000, apoi de 1.800 de euro. La negru. Curse interne, fără carte de muncă. Patronul i-a promis că îi face acte, însă nu s-a ţinut de cuvânt. După doi ani, Nicolae se angajează la un alt patron, în Livorno. Pe un salariu un pic mai mic, dar cu aceeaşi promisiune, că i se vor face acte. Nu a apucat să lucreze decât o lună de zile, pentru care nu a primit decât 500 de euro.

A depăşit viteza legală

Într-o dimineaţă de august, în timp ce îşi conducea camionul pe una dintre autostrăzile Italiei, Nicolae a fost oprit de un echipaj de poliţie. După câteva minute, unul dintre poliţişti i-a spus că nu are voie să conducă acel camion, întrucât acesta este mai greu decât limita admisă pe acel drum. „Unul dintre poliţişti i-a şoptit celuilalt să mă lase în pace că sunt în regulă cu maşina. Nu l-a convins; poliţistul a sunat imediat echipajul de ridicări auto”, povesteşte Nicolae. După mai multe discuţii, poliţiştii au percheziţionat camionul în căutarea tahografelor şi au încheiat un proces verbal în care susţineau că românul a condus camionul cu 90 de kilometri pe oră, în condiţiile în care limita legală era de 85 kilometri. Camionul a fost ridicat iar Nicolae a ajuns în maşina poliţiei. A fost dus la sediul carabinierilor din Pisa, unde i s-au făcut fotografii şi i s-au luat amprentele, ca unui infractor. Apoi, a fost lăsat în stradă, nu înainte de a i se înmâna o invitaţie pentru a doua zi, în vederea perfectării documentelor de şedere în Italia. „De la Pisa până acasă în Livorno am mers pe jos, circa 70 de kilometri… Nu aveam nici un ban la mine, pentru că tot ce aveam rămăsese în camion. Am mers pe picioare, nemâncat… Am ajuns seara acasă”, spune Nicolae. Dis de dimineaţă, însoţit de patroni, Nicolae Păunescu s-a întors la Pisa, la sediul poliţiei. Acolo a fost tratat ca un arestat. O zi întreagă, cât timp poliţiştii au făcut documentele, Nicolae a stat pe o bancă. Patronul a apucat să-i strecoare 500 de euro, asigurându-l că o să se rezolve situaţia. „Le-am spus că nu am încălcat nici o lege. Le-am spus că dacă am făcut acest lucru, să mă trimită în ţară. Nu mi-au dat nici o explicaţie”, povesteşte vâlceanul.

Deţinut

Coşmarul era de-abia la început. Nicolae a fost urcat într-o maşină de transportat deţinuţi, fără geamuri şi dus la 1.500 kilometri de Pisa, într-un centru de reeducare. Mai exact, la Catanzaro, lână Napoli, în fostele lagăre în care erau ţinuţi transfugii. „Am plâns ca un copil; n-am plâns în viaţa mea şi nu credeam că o voi face, până atunci. Singura cu care am putut vorbi a fost sora mea; m-a sunat de pe telefonul mobil, din Grecia. I-am povestit ce mi s-a întâmplat”, spune vizibil emoţionat Nicolae.

În lagăr, toate naţiile de oameni. Marocani, albanezi, români… Cei mai mulţi, arestaţi pentru furturi. 4-500 de oameni, ţinuţi prizonieri de autorităţile italiene. Clădirea în formă de L, împrejmuită cu două garduri, înalte de 4 metri. Camere de câte 6-7 oameni, mâncare la cantină, un rând de echipament pentru fiecare deţinut. Hainele personale, la magazie. Uneori, deţinuţii primeau cartele telefonice pentru a-şi suna rudele. Cam atât.

Interdicţie 10 ani

La două zile după ce a fost dus La Catanzaro, lui Nicolae i s-a dat un avocat din oficiu. Mario di Feldi. Nu înainte însă de a fi obligat să semneze toate documentele în limba italiană, fără ca cineva să-i traducă vreun cuvânt. „Avocatul mi-a zis să mă liniştesc, deşi eu tot timpul cât am stat în lagăr nu am ştiut pentru ce mă aflu acolo”, spune Nicolae.

Imediat după ce i s-a dat avocat, Nicolae a fost dus în faţa unui complet de judecată, format din două femei. Fără multă vorbă, acestea au dat sentinţa: 10 ani de interdicţie pe teritoriul Italiei. Nu l-au întrebat nimic. Nici un cuvânt în apărarea sa. A urmat expulzarea. Într-o dimineaţă, la ora 4, Nicolae a fost trezit de gardieni, împreună cu alţi deţinuţi, dus în camera de gardă şi percheziţionaţi. Apoi au fost duşi la maşini, li s-au pus cătuşele şi au fost transportaţi la aeroport. Acolo, îmbarcaţi în avion şi trimişi către România, fără nimic în buzunare. În România, Poliţia de Frontieră i-a ţinut într-o cameră. A venit şi presa însă nimeni nu a spus nimic. Au fost interogaţi, le-au fost luate paşapoartele şi li s-a dat în schimbul lor o adresă prin care se arăta că vin din Italia. Au împrumutat bani unii de la alţii ca să ajungă acasă. „Pe mine m-a împrumutat o fată din Satu Mare. Mult timp, copiii mei nu au ştiut ce s-a întâmplat cu mine; doar soţiei mele i-am povestit tot. Fiica mea a îngheţat anul la filozofie, pentru că nu mai aveam bani să o ţin la facultate. A plecat la muncă în Italia, pentru a fi mai aproape de avocaţi. I-am trimis avocatului 350 de euro pentru a perfecta actele. După ce a primit banii, nici nu mi-a mai răspuns la telefon. Am fost de două ori la Consulatul Italiei, unde mi s-a spus că anularea interdicţiei se face doar după încheierea unui contract de muncă. Patronul din Italia nu mi-a mai răspuns la telefon; nici el, nici avocatul… De atunci lucrez ca taximetrist”, povesteşte Nicolae.

Plângeri

În 2006, după doi ani de speranţe deşarte, Nicolae s-a hotărât să înainteze două plângeri: la ministrul de Interne al Italiei şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Ministrul de Interne nu a răspuns nici până acum. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu CEDO; într-o săptămână de la trimiterea plângerii, Nicolae a primit prin poştă toate formularele necesare începerii procesului. Nicolae le-a completat şi le-a trimis înapoi în termenul legal. Ulterior, a primit o adresă de la CEDO că documentele sunt în regulă. Nicolae are însă câteva probleme: nu are avocat pentru că nu-şi permite să-l plătească şi nu ştie cât trebuie să ceară daune de la statul italian. „Eu m-am gândit la 100.000 de euro. E puţin? Nu ştiu ce să zic… Poate că aveţi dreptate, nu ştiu cum mi-ar putea ei plăti suferinţa prin care am trecut… Cât ziceţi să cer?”. Aşa se încheie povestea unui om strivit de Occident. Cu evaluarea modestă a unei vieţi batjocorite. Un euro pentru fiecare lacrimă vărsată în aceşti ani, pentru fiecare clipă în care nu şi-a mai putut privi fiica în ochi, acum nevoită să muncească în Italia pentru a se întreţine. Câţi euro, atâtea lacrimi… • O.H.