├×ăpligarul aristocrat
Pe Mimi Mirişte, cunoscut mai mult ca descurcăreţ decât ca afacerist, deviza lui „te dă afară pe uşă, intri pe fereastră” îl caracterizează întru totul. Deştept nu e, dar l-a dotat Dumnezeu cu limbariţă, în termenii lui de surogat uman „diaree verbală”, cu care îmbrobodeşte, îmbrobodeşte şi face, până la urmă, rost de bani atât pentru el, cât şi pentru firma de imagini la care lucrează. Frumos nu e, dar este, totuşi, alunecos şi, prin fraze memorate bine din x şi y, a reuşit să sucească două trei minţi, ba una definitiv, căzându-i în latul întins mai demult. Talent nu are, dar, folosindu-şi limbariţa la ordin, i-a cucerit pe Sontea Tase, Scoică, Mozoc, Gulugea şi vreo treizeci şi trei de „dumnezei”, în aşa fel încât, i-au „turnat” cât de cât un soclişor, acolo, cât să se vadă…
Nici putere nu are, dar ştiind, probabil din naştere, cum şi cât să sugă, ori ce genţi să care, precum lui Nenea, cândva, Cuvântescu Yoga, ori scribălăul Coica Petănaş, şi-a tras în buzunare câteva legitimaţii luxoase, cu care se laudă de vreo doi ani peste tot. Şi, asemenea unui „ţăpligar”, cum ar zice ├×aţa Leana din Coasta lui Cioacă, femeia care îl cunoaşte cel mai bine, a devenit „un înfumurat”, maică, batu-l-ar boalele, să-l bată!
-Păi, ce ţi-a făcut, ţaţă Leancă?
-Aolio, maică, nici nu te mai cunoaşte! Eu îi dau bineţe şi el mă înjură…
-Chiar aşa?
-Aşa, maică! Eu am o treabă la el, că mi-a luat tac-so pământul, că mi-e frate, bătu-l-ar boalele, şi el mă dă afară…
-Cum aşa, ţaţo Leană?
-În brânci, pe scări, că zicea că n-are secretară, dar era cu una pe genunchi…
-O fi fost nevastă-sa?
-Fugi d-aici, că te râd curcile! Păi, ce, eu nu ştiu că a dat-o pe una din lumea lui acum?
-Care lume, ţaţo?
-Păi, ce, crezi că eu, dacă sunt din satul lui, n-am auzit destule? Că ei formează aristocraţia? Că ştiu să-şi arate parfumurile, toaletele şi aerele de mitocani? Că încă se zgâmâie în nas cu unghia mare de la degetul mic? Că se vor modele într-o ţară a nimănui, maică, se cred aristocraţi, cum am zis, dar nu sunt decât nişte ciocoi. Aroganţi, maică, opulenţi şi de prost gust!…
-Mă făcuşi praf, ţaţă Leancă!
-Să moară mama? Că asta e parola lor! Că şi a lui Mimi Mirişte, care, cred că şi-a cumpărat celebritatea, maică, că de prost –tot aşa a rămas!
-Pe cuvântul matale?
-Păi, dar? Auzi, dumneata, mă duc eu la uşă la el şi vreau să sun la sonerie. Dar, culmea, acolo, era un bilet pe care scria „Nu sunaţi! Ies eu din cinci în cinci minute!” Ce drăcie! Zic eu şi aştept. Când iese, îl întreb ce vrea să însemne asta?
-Economie de curent, coniţă! Şi mi-a închis uşa în nas. Auzi, maică! Şi tot atunci m-a dat pe scări, maică!
Bătu-l-ar boala, maică! Dar stau şi mă întreb. El o mai avea serviciu, maică? Ce-ai ajuns, măi, Mirişte!
George Achim
