Cinism elitist
Sărbătorile au trecut repede. De parcă nici n-ar fi fost. Crăciunul, ziua ţării, Anul Nou, Sfântul Vasile …toate adunate grămadă în miros de carne friptă şi stropite cu vin. Pentru Oncică Smurici, însă, ele s-au prelungi nesănătos de mult.
A tăiat doi porci de câte două sute de kilograme, un junc de alte două sute plus şase curcani că le-a primit, ce dracu, doar unul este Oncică Smurici. Gazetar de
temut, popa şi avocat cu ecou, doctor „în ambele”, cum chiar el se laudă. Râsete, voie bună, lume multă. În vila de pe deal luminile nu s-au mai stins de mult. Chiar şi un magnetofon se chinuie să-şi păstreze „vocea” proaspătă. Maşini de toate culorile ies şi intră într-un iureş ameţitor, proprietarii lor înjurându-se cu o plăcere ciudată, caracteristică celor care nu mai ştiu ce e cu ei, cum au ajuns „celebri”. Sunt şi ei adunaţi grămadă. Şi titraţi şi pârâţi şi cu frumoasele şi necesarele soţii, şi pletoşi, dar şi coloraţi… într-un talmeş-balmeş nemaiîntâlnit, de parcă ar fi fost ultima petrecere din viaţă a lui Oncică Smurici. Desmăţ total. De parcă s-ar termina lumea a doua zi…
Şi, când toţi ridicau paharele, dar şi osanalele începeau să …curgă, Oncică Smurici ţipă de zăngăniră geamurile palatului său, iar sub privirile înmărmurite ale invitaţilor, se chirci brusc, apucându-se cu mâinile de stomac. Eva, frumoasa-i soţie, veni în grabă, din colţul unde o înghesuia „fosila roşie”, cum îl catalogase chiar Oncică Smurici pe fostul său şef de catedră, John Barbuticiu şi îl sprijini.
– Dragule, ce ai păţit? Şi, ca din gură de şarpe, Oncică urlă:
– Afarăăăă! Afarăăăă! Nenorociţilor! Bălţata adunare din castelul de pe deal, ca şi trăsnită căscă ochii mari, se întrebă, dar în clipele următoare dispăru.
Pe sălile inundate de lumină şi muzică, de vin şi mâncăruri, nici măcar „slugile”, că aşa îi plăcea lui Oncică Smurici să le zică celor câteva fete angajate cu ziua, fără carte de muncă, ce e prost să plătească asigurări? Nu se vedeau. Doar Eva şi el.
Oncică Smerici şi ea…
– Ce ai, dragule?
– Nimic! Dar mă duc să văd!
– Te duci singur? Poţi?
– Da! …Şi, în următoarele două ore, Oncică Smurici era la cabinetul doctorului Mitu Tătariu, gol, pe masa de consult.
– Au! Au! Au! Şi aici mă doare! Au! Aoleu!
– Domnule Oncică Smurici, e grav! Trebuie să vă facem nişte analize. Vă vom interna de urgenţă şi vom vedea… Atunci, Oncică mai băgă mâna în buzunar, de unde scoase un teanc de hârtii de 100000 lei şi i le înmână doctorului Mitu Tătariu…
– Sunt 5000000, doctore! Dacă mai e nevoie!…
Peste cateva ore rezultatele erau exacte. Oncică Smurici avea cancer la stomac! „Doamne, ce drastic blestem, mi-ai dat! Şi tocmai mie, care le am pe toate! De ce,Doamne, n-ai milă şi de mine? Că femeie frumoasă am, chiar dacă e a treia, de fetiţă n-am uitat, chiar dacă a rămas la a doua, bine am făcut destul, doar ai văzut ce pomeni fac! Ei, că am mai greşit şi eu! Dar cine nu greşeşte, Doamne?”
Jale mare se instalase în casa de pe deal. Iar prin oraş zvonurile începuseră să umble. Ale dracului zvonuri! Cică Oncică Smurici, gazetarul, popa, avocatul şi doctor în ambele, are SIDA. Da-da! SIDA… Lumea era înmărmurită, dar nici nu îl căinau.” Lasă-l dracu, de nenorocit, că şi-a făcut-o cu mâna lui! Schizofrenul ala? Uite, că Dumnezeu nu l-a iertat! Prea şi-a bătut joc de mulţi! Pupincuristul ala? Nimeni n-o să plângă după el! Nici măcar fie-sa.” Toţi erau contrariaţi! Doar doctorul Mitu Tătariu rămăsese mut!” De unde până unde SIDA? Asta chiar nu este întreg la minte! Ia să-l iau eu la întrebări!” Şi îl chemă urgent la cabinet.
– Domnule Smurici, v-am spus eu că aveţi SIDA?
– Nu, domnule doctor!
– Păi, atunci, de unde zvonurile?
– Eu le-am lansat, domnule doctor! Ca să afle toţi, care îi dau târcoale neveste-mi, mai ales „fosila roşie”, ori Coică Pătănaş, şi, de ce nu, dumneavoastră
Că e frumoasă, domnule doctor, şi nu vreau să se mai culce cu nici unul, dacă mor. Că domnule, ce mi-e cancerul, ce mi-e SIDA?
– Cât cinism, domnule Smurici! N-au minţit ce-i care au zis că n-aveţi suflet! Şi-l privi încă o dată înmărmurit.
George Achim
