Sperietoarea
Lumea trece grăbită, mânată, probabil, de grijile care o apasă din ce în ce mai tare, spre o ţintă neştiută. Şi asta, în ciuda faptului, că pe toţi pereţii din jur, pe toate gardurile chiar şi pe afişele electorale mii, sute de mii de promisiuni îi amăgeau. Ba, că nu vor mai fi şomeri, ba, că salariile vor creşte la nivelul celor din afară, ba, că sănătatea…, ba că învăţământul şi cultura…, ba, că…
La prima vedere, lumea părea nepăsătoare, dar încet-încet se lăsa atrasă de ele, sperând că din atâtea câteva se vor lipi şi de ea.
Dar aţi văzut dumneavoastră apă lipită de gâscă? Ori de gâscani, mai bine zis, că aşa păreau „moacele” zâmbăreţe de pe afişele colorate care ne păzesc sufletele, cică, în grup, ca să ştim odată şi odată ce şi pe cine să alegem. Că asta este important acum! Să stăm strâmb şi judecăm drept, sau cum, dracu, vine asta? Că drepţi n-au stat niciodată! Şi nu că n-am putut, dar eu cred că n-am pus, pentru că altfel de unde mai veneau comisioanele grase, dacă nu erau lăsaţi? Ni se arată sperietoarea şi nici nu mai ştiam cine suntem, de unde venim şi ce vrem? Cu toate că drumurile erau acelaşi şi aceşeaşi în orice răscruce ne-ar fi văzut…
– Olio, toţi, ce e aia? Izbucni un puşti de vreo cinci ani, care tocmai trecea pe lângă „Palatul tinerilor” transformat în sursă de trăit bine, de nu se gândeau la ei.
– Care, mă, toţi? Îi răspunse morocănos un ins grăbit, intrat în rândul lumii, adică şomer.
– Aia mare de pe casă! Şi puştiul îi arată cu degetul un afiş imens care placă turnul palatului.
– Olio, toţi, să nu mai arăţi cu degetul, că nu e frumos. Că lumea pe mine mă taxează nu pe tine!
– Dar ce e aia? Insistă puştiul
– Un afiş, ce să fie? Olio, drace, dar ştii că ai dreptate? Se întrebă şi morocănosul, uimit chiar, că el nu observase, arătarea de pe zid. Nu mai ştiu ce să facă, toţi, ca să ne păcălească! Uite ştiu ce să facă, toţi, ca să ne păcălească! Uite ni se bagă şi în ochi, ai dracului să fie, că sufletul ni l-au furat de mult cu promisiuni fără acoperire…
– Ce e aia acoperire? Întrebă derulat puştiul.
– Ai? Ce-o fi, mă? Că nu e, aia e! Dar îşi fac afişe cât pomana ţigănească…
– Da, pomană, ce e, toţi?
– E! Dă-i dracului, că tot banii noştri sunt! Uite, câta afişul! Mormăi morocănosul.
– Da! Afiş ce îseamnă? Nu se lăsă puştiul.
– O sperietoare, tată! O sperietoare…
– Care face fâs? Plusă puştiul.
– Ha-ha-ha-ha! Izbucni morocănosul în râs.
– Hohote de râs! Câtă dreptate ai, măi, Bogdănele!
Păi, tu eşti mai deştept ca mine, mă, tati, mă! Şi, îl pupă zgomotos. Aşa e! O sperietoare Care face fâs! Peste tot. Fâs peste tot…
Şi morocănosul se pierdu în lumea pestriţă, care bătea trotuarul, aşa, ca să facă şi ea „fâs”. Noroc cu puştiul, care privea atent în jur şi-l mai făcea, din când în când, atent pe morocănosul de taică-său că „nu e velde tati!”… iar târziu-târziu, spre seară, nemairăbdând, probabil şi de foame, dar şi de oboseală, puştiul ţipă la morocănos:
– Dar, de fapt unde mergem noi, tati?
George Achim
