Spovedania
Mare ţi-e grădina, Doamne, dar pe cât de mare este, pe atât de părăginită pare astăzi când slujbaşii tăi îşi bat joc de credinţa noastră în tine, punând, ca şi cei mulţi de altfel, pierduţi în deşertăciune, banul înaintea tuturor. Aveam noi nevoie de un „ altar” improvizat pe plaja cea spurcată ?” Aveam noi nevoie de atâtea noi lăcaşuri de cult ? Şi de atâţia „ popălăi”, cum cu ironie îi numea un foarte bun preot-profesor ( da, există şi preoţi, dar foarte puţini şi lor le sărut mâinile , pentru că ştiu să-şi apere imaginea, dar şi crezul nostru strămoşesc) care sunt atâţia de mulţi, că într-o zi ne vei vedea „ talibani” şi ne vom supune aberaţiilor lor. Nu, Doamne, nu cârtesc împotriva ta şi a dreptei credinţe, dar nu mai este mult şi şarlatanii întovărăşiţi cu ei şi popii ( că sunt şi dăştia cu ghiotura, că „ fabricile” apărute peste noapte produc nu se joacă- făcând mai mult elogiul morţii nu al vieţii, speculând naivitatea celor săraci) apar ca ciupercile după ploaie ( vezi Călugărul arestat care a păcălit comunele Grădiştea, Livezi, Zătreni, etc, vezi idolul de prin Argeş care nu ştiu ce a văzut şi a dres, vezi „milogii” cu tăbliţe agăţate de gât, îmbrăcaţi în sutane, desigur, vezi bocitoarele- scandalagioaice de prin Galaţi, vezi popălăul care a dezbinat o familie ca să pună mâna pe o casă în oraş etc). Şi, cum să nu te superi, Doamne, când, iată descriu ( din sursă directă) o spovedanie la zi.
– Ei, şi cum a fost, fiica mea ! Spine, că doar aşa îţi voi ierta păcatele !
– Păi, când am plecat, părinte, cu maşina spre lac, atât m-am bucurat. Credeam că voi admira lacul cu undele sale şi bătaia peştelui….
– Frumos fiica mea….Şi ?
– Da, părinte, a fost frumos! Că , abia ajunşi pe malul lacului, după ce a parcat maşina, cumnatul meu s-a legat de mine.
– Aoleu, fiica mea. Şi cu ce-a legat?
– Ei, părinte, chiar nu înţelegi ?
– Mi-a zis că sunt frumoasă şi că am pe vino-ncoace, mi-a zis că am coapse de zână şi picioare de antilopă…
– Dar, ce? Aveai cizme?
– Nu, părinte, că era vară….Şi numai ce mă uitam eu pe fereastră la valurile lacului că tare voiam să le văd, că i-am şi simţit mâna pe sub fustă.
– Ptiu, ptiu! Dar ce căuta fiica mea?
– Cred că chiloţii, părinte, că-n clipele următoare am simţit că nu-i mai aveam…
– Hoţul!
– Hoţ, nehoţ, părinte, dar apoi m-am văzut luată pe sus de m-am şi lovit cu capul de tavanul maşinii, şi pusă pe ceva tare…
– Of ,Doamne, fiica mea, o fi fost schimbătorul de viteze.
– Pe dracu, schimbător, părinte….
– Şi a fost bine ?
– A fost, de ce să mint…
– Atunci de ce ai mai venit la mine?
– Păi, dacă nu era cumnatul meu, nu veneam, părinte, că a fost bine şi tare mai era…
– Domnul să te ierte, fiica mea, că greşelile astea se iartă oricum… Şi, popălăul Zgură, cu o mişcare scurtă îşi şi trase fermoarul la prohab….
– Aoleu, părinte!… Şi sfinţia ta?…
– Tot tare e şi la fel de bună, fiica mea! Şi cum greşelile se iartă, n-ai vrea să mai vezi o dată lacul?
– Asta-i grădina ta , Doamne ! Şi slujbaşii tăi, mă iartă, dar trebuia să-ţi spun, că mâine cine ştie ?
George Achim
