Lecţia de demnitate
Toamna se rătăcise mai devreme prin oraş. Venise cu răcoarea, binevenită după atâtea luni de căldură toropitoare, cu aromele viilor la subsoară venise şi nici nu ne dăduse clipe de răgaz, ca să ne bucurăm. Viaţa se arăta la fel de răcoroasă şi gălbejită pentru noi, majoritatea, cei care nu ne-am îmbolnăvit, încă, de lichelism şi politică, după ureche, „ coane Fănică” ( să nu-l trădăm, totuşi, pe vărul nostru, mai mare, Caragiale ) ca şi toamna asta. Foarte săracă şi scumpă. În căutarea zilei de mâine, în căutarea unui spaţiu, sigur, de existenţă morală şi verticală, puhoiul de oameni inundă străzile, uitând ,parcă, să se şi mai salute. Suspiciunile planează la tot pasul, securile sunt la purtător, gata oricând să fie folosite, vorbele grele aşteaptă pe buzele tuturor să se încrucişeze, într-un cuvânt, iadul s-a mutat pe pământ. Şi toate încurajate de şleahta mincinoşilor cu diplomă care, abia aşteaptă, contra unor sume fabuloase, să despartă ( nu să împartă) dreptatea de viaţă, adevărul de firesc, pe fondul refrenului lansat de câţiva ani, de guriştii vremelnic aleşi „ noi suntem la putere”…
Şi, când toate se rostogolesc de-a valma peste noi şi ne împing în întuneric cu zâmbetul pe buze şi aproape goi de omenia, care ne caracteriza, cine mai ia în seamă cerşetorii ? Aceştia au apărut, ca şi frunzele căzute, peste noapte. Nu faci doi paşi, dai colţul, deschizi uşa şi dai de ei. Poate, sunt bătuţi de soartă, dar, pe cuvânt că tu, cititorule, nu ai în buzunare banii, aceşti „ mici Dumnezei”, fără de care nu poţi trăi, pe care îi au ei, zilnic….. Să mă ierte unii, care n-au avut noroc destul, că, poate, mai sunt şi din aceştia, dar adevărul trebuie spus şi nu pot să fac compromisul de rigoare cu partea de conştiinţă care mi-a rămas pe baricadă…! Asta este urmarea păcălelii acelor ce se bat cu pumnii în piept . „ noi suntem la putere”, şi trebuie să ne purtăm crucea o vreme…
Pe acest fundal, dinspre centru, cu gândurile sale negre, că mica sa afacere e pe cale să-şi dea duhul, nefiind încurajată cu nimic de laudele celor aleşi, dimpotrivă birurile lor însutindu-se, Anica Fuioreanu, mergea spre casă. Piaţa fusese cam scumpă, ca să-şi poată umple sacoşele, cum făcea, nu cu mulţi ani înainte, dar se alesese, totuşi, cu nepoţelul său cel frumos şi isteţ, pe care îl luase de la grădiniţă, şi, cum orice copil împrăştie lumină destulă, cât să uiţi de necazuri şi ea avea zâmbetul pe buze. Doruleţ era bijuteria familiei şi orice făcea era preţios. Îl ţinuse de mânuţă, când trecuse strada, îl dădăcea, când trebuia, ba, uneori, îl mai şi speria, arătându-i cerşetorii, că, dacă nu-i cuminte, ăştia te fură, dar acum Doruleţ le ştia pe toate! Primea cu dărnicie şi bani şi dulciuri şi cărţi şi jucării. Nu era un răsfăţat, dar toate i se cuveneau… De aceea, când a trecut pe lângă un cerşetor, care, tocmai, întinsese mâna în care avea o hârtie ( că bancnotă nu se mai putea numi, prea scăzându-i valoarea) de 1 leu, Doruleţ, crezând că omul acela urât şi chircit i-o dă lui, a luat-o zâmbind, ba, chiar, i-a mulţumit…
Anica Fuioreanu a rămas ca la dentist. Nu ştia ce să mai zică. Chiar şi oamenii, care l-au văzut, au zâmbit şi l-au mângâiat. Degeaba a încercat ea să-i restituie banii cerşetorului, chiar mai mulţi… Cerşetorul i-a refuzat. Mai mult i-a dat lui Doruleţ şi o iconiţă, mormăind … „ Eu am greşit. Mi-a dat o lecţie, doamnă!”
George Achim
