Mihai Diculoiu şi duhul din lampa lui Aladin 

Mihai Diculoiu şi duhul din lampa lui Aladin

• sau despre Faust şi Mefisto

Tiberiu Pîrnău

În timp ce miile de muncitori de la OLTCHIM o duc din ce în ce mai greu, o mână de „îmbuibaţi” din conducerea combinatului o duce bine-mersi. Pentru ei criza nu există: au maşini de lux, vile nenumărate, iar conturile gem de euroi. Autorităţile statului (SRI, DNA, ANI, Parchet, Poliţie, Instituţia Prefectului etc) se scarpină cu prăjina în nas şi se fac că nu văd ceea ce se întâmplă pe platformă. Camarila din vârful societăţii de stat mai trage puţintel de timp şi pune piedici privatizării iminente. „Băieţii deştepţi” din chimia vâlceană ştiu că îşi vor pierde în curând privilegiile, dar vor să se retragă în „glorie”.

Grav, chiar strigător la cer, este faptul că în această „gaşcă hrăpăreaţă a privilegiaţilor OLTCHIM” a fost cooptat şi liderul de sindicat, Mihai Diculoiu, omul care trebuie(a) să apere interesele salariaţilor din combinat. Mihai Diculoiu a fost în urmă cu ani de zile un om onorabil, un lider de sindicat cu coloană vertebrală intactă, care se aşeza cu demnitate la masa negocierilor cu conducerea societatii. Ştia să bată cu pumnul în masă, era în stare să moară de gât cu directorii combinatului pentru binele muncitorilor sindicalişti. Din omul ferm şi drept de altădată nu a mai rămas decât o umbră palidă. Vremurile l-au învins pe domnul Diculoiu, care nu s-a mai putut mulţumi în anii din urmă doar cu salariul de lider sindical. A dorit mai mult, iar vicleanul domn „Il capo di tutti capi”, s-a transformat în duhul din lampa lui Aladin şi i-a îndeplinit dorinţele lui Mihai Diculoiu.

Ca prin minune au răsărit: vilă în poarta combinatului, apartamente, copii aranjaţi din punct de vedere financiar, afaceri profitabile, conturi umplute până la refuz. Domnului Diculoiu i s-au deschis porţile „Tezaurului chimic”. A fost lăsat să intre şi să-şi burduşească buzunarele. O metaforă, bineînţeles! Pentru că doar aceste biete figuri de stil ne-au mai rămas nouă, ziariştilor. Noi ne luptăm cu metafore şi ei ne izbesc cu capetele de toţi pereţii unei justiţii de la care aşteptăm, totuşi, acea fărâmă de dreptate, ascunsă sub un munte de nedreptate. Ei cred că metaforele sunt pietre care-ţi pot sparge capul. Le e teamă. De ce?

Mihai Diculoiu este Faust, iar Mefisto este „Il Capo”. Pactul dintre cei doi este semnat cu „sângele” angajaţilor de la Oltchim. În numerele următoare vom detalia această poveste, această dramă sindicală. Vom arăta cum a reuşit Mefisto să-i sucească minţile lui Faust.

Faust a început să-i împrumute până şi limbajul dulce-amăgitor al lui Mefisto. Iată ce declara în decembrie 2010 liderul de sindicat Mihai Diculoiu: „De la 1 ianuarie 2011, eu sper chiar mai repede, vom ajunge să funcţionăm la capacitatea de 100%, să realizăm o cifră de afaceri de peste 700 milioane euro, să realizăm profit şi să înţeleagă şi mass-media, mă refer la unele publicaţii locale, că Oltchim-ul este totuşi un agent economic, un important agent economic care produce peste 65% din ponderea economică a judeţului Vâlcea (n.r. – ce minciună crasă!), asigură locuri de muncă proprii pentru 4.000 de salariaţi, depind de Oltchim alte 7.000 de locuri de muncă, de aceea trebuie să facem front comun”. Suntem în data de 17 martie 2011, iar situaţia de la Oltchim Râmnicu Vâlcea a rămas neschimbată.