Vinurile tradiţionale merită să devină branduri pentru România
• Viticultura românească la răscruce (II)
Vinurile tradiţionale merită să devină branduri pentru România
Varietatea peisajului geografic al României este caracterizată şi se distinge de alte ţări prin eco-climatele sale deosebit de favorabile pentru cultura viţei de vie. Întregul areal românesc beneficiază de surse heliotermice fără excese climatice care să creeze dificultăţi în obţinerea unor vinuri de calitate. Din păcate, însă, după 1989, viticultura a cunoscut un regres dramatic: viile au îmbătrânit şi n-au mai fost întinerite atât cât ar fi trebuit, potenţialul de producţie a scăzut mai ales din cauza reducerii drastice a suprafeţelor de la 242.000 ha, câte erau în 1990, la circa 180.000 ha, în 2012. Ba mai mult, prin retrocedarea plantaţiilor imediat după 1990, a început sarabanda plantărilor haotice, dându-se prioritate soiurilor hibride, deoarece, cu timpul, s-a ales praful de sistemul naţional de producere a materialului săditor valoros. Rezultatul? România s-a îndepărtat de locul 10 mondial în ceea ce priveşte suprafaţa cultivată cu viţă de vie, dar şi producţia de vin care s-a stabilizat la o medie anuală 2,7 milioane hl de aşa-zis vin al casei, fără virtuţi competitive. Din exportator renumit altădată, România a ajuns în situaţia de a importa anual peste 42.000 tone vin, adică mai mult decât oferă ea însăşi la export. Mândria de a ne număra printre cei mai mari producători de vin din lume, aşa cum era ţara noastră între cele două războaie mondiale când reuşise să urce până pe locul 4, s-a cam spulberat. Astăzi, România exportă între 4 şi 12% din producţia sa anuală, fapt ce o situează chiar sub Ungaria şi Bulgaria care deţin suprafeţe viticole considerabil mai mici.
Pierderea “coroanei imperiale” pe terenul vinurilor este şi o consecinţă a extinderii culturilor de hibrizi pe aproape 120.000 ha. Este vorba despre acele soiuri, fără valoare oenologică, ce provin din încrucişarea între soiul vitis vinifera şi alte genuri din specia vitis (mai ales viţă sălbatică) şi care rezistă mai bine decât “nobilele” la boli şi dăunători. La Drăgăşani, de exemplu, au devenit tot mai rare plantaţiile pentru tămâioasa românească, grasă, fetească regală sau Negrul care personalizau şi dădeau faimă acestei podgorii. Locul lor a fost puţin câte puţin acaparat de soiurile hibride ceasla, căpşunică, otelo şi alte variante lipsite de virtuţi oenologice. Cauze ar fi multe, însă principalul motiv pentru podgoriile cu soiuri nobile s-au redus trebuie căutat în costurile ridicate pentru înfiinţarea de noi plantaţii. Foarte puţini viticultori din rândul micilor fermieri îşi pot permite să cheltuiască 10.000 euro pentru înfiinţarea unui hectar de viţă nobilă.
Povestea soiurilor hibride a ajuns deja un subiect controversat care atrage numeroase critici şi avertismente din partea Uniunii Europene şi care obligă România ca, până în anul 2014, să defrişeze 72.000 ha de viţă hibridă. Puţină clemenţă din partea UE mai există doar pentru hibrizi din care se obţin vinurile căpşunică şi zaibăr, considerate de către experţii europeni ca fiind mai puţin nocive.
Intenţiile şi iniţiativele în consonanţă cu presiunile europene au ieşit la iveală din 2007 când România a început să aplice un program de reconversie şi restructurare a plantaţiilor viticole cu fonduri comunitare. Vechile metehne de imitare a viticultorilor de aiurea, însă, n-au dispărut. Aşa se explică de ce sunt ignorate în continuare soiurile româneşti, tradiţionale care nu sunt cunoscute pe piaţa europeană aşa cum a fost şi este Feteasca Neagră. Or, după părerea mea, nu cu Riesling, Pinot-gris, Pinot-noir etc putem reintra în competiţia vinurilor mondiale, ci doar prin reintroducerea în cultură şi valorificarea soiurilor autohtone sau cu vinurile înnobilate la noi în ţară. Printre acestea din urmă aş nominaliza vinul Merlot, chiar dacă obârşia lui se găseşte în podgoriile franceze Medoc şi Bordeaux. Calităţile mult îmbunătăţite ale acestui vin, culoarea intensă şi bine echilibrată au fost câştigate în timp datorită culturilor de acest fel în podgoria Drăgăşani. Aceeaşi ofensivă a soiurilor autohtone poate fi completată cu vinurile noastre Băbească, Novac, Crâmpoşie sau, cum am mai precizat, cu Negrul de Drăgăşani, care îndeplinesc condiţiile spre a deveni branduri de vin românesc la export.
• Ion Cîlea,
vicepreşedinte al PSD pe probleme de agricultură