Profesoara de limbi…străine 

Nici nu se uscase bine cerneala de pe licenţa provinciei de la Olt. Limbile străine, pe care şi le însuşise cu măiestrie, o scoaseră în faţă şi, atâta talent şi, mai ales, cum de a ales-o tocmai pe ea Dumnezeu. Aşa că, în momentul când se prezintă la post, nu se mai miră de nimic. Nici de faptul că primarul cu toată suflarea din primărie o întâmpină la gară, cu fanfara chiar, nici de faptul că peste zece familii îi oferiră pe loc gazdă, de parcă era de-a lor…
Ba nu, mint! O singură persoană stătea pe margine, sfida, se poate zice, apariţia Oanei Jenea în „ograda” sa. „Cine, dracului, mai e şi asta? O profesorică…Şi, uite, ce primire îi fac lingăii ăştia! Ce ţi-e, doamne, cu proştii!” îşi zicea Florian Şocâte, marele fermier, îmbogăţitul peste noapte al acestor locuri, privind „de sus”, din balconul Căsoiului său, ciudatul spectacol.
Oana Jenea, cu simţul său aparte, în ciuda zgomotelor făcute de primar şi ai lui, care se întreceau în a ţine discursuri şi a aplauda, îl observase desigur, pe Florian Şocâte şi-şi promisese în felul său, să-i mulţumească într-o zi.
Şi zilele trecură, Oana Jenea îşi vedea de şcoală şi de-ale casei, intrând aproape în anonimat. Nu o mai interesa nimic. Şi, poate că şi ceilalţi o uitau, dar ziua „mulţumirii”, promisă cândva, se ivi pe neaşteptate. Un control mare de la ministerul de resort, cât şi de la finanţe, ba chiar şi de la sănătate se ivi pe capul primarului. Şi unde să-i ducă mai întâi, dacă nu la ferma miraculoasă a lui Florian Şocâte? Aşa că un grup de vreo patruzeci de persoane între care şi Oana Jenea ghidaţi chiar de către Floria Şocâte se preumbla printre vacile de rasă ale fermierului.
Şi, tocmai când miniştrii şi subminiştrii admirau totul şi-şi strângeau mâinile, felicitându-se de asemenea „ieşire”, Florian Şocâte, ca să i-o coacă profesoarei, urlă:
– Şi-acum, domnii mei, vă rog să ascultaţi pe profesoara noastră de limbi străine, care poate vorbi şi limba vacilor, dialogând cu frumoasele mele cornute. Toţi ciuliră urechile şi-şi îndreptară privirile spre Oana Jenea. „Aha? Dăsta îmi eşti? Te-aranjez eu acum!” îşi zise Oana Jenea şi începu să „mu-mue” printre vaci. Şi „mu –mu-mu” şi „mu-mu-mu”!
– Mu-mu-muu!
– Ce vor să zică, domniţă?
– Că domnul Floria Şocâte minte. Că fiecare vacă dă câte treizeci de litri de lapte, iar el anunţă zece, că viţei are două sute iar el anunţă o sută…
– Minte, domnilor, minte! Dar privirile celor din grup îl fixară iute. Când ajunseră printre porci, Oana Jenea îşi continuă dialogul şi cu ei şi groh-groh-huiţ-guiţ…dialogul suna astfel:
– Vor să zică, domnilor că ele fac purcei câte douăzeci- treizeci, iar domnul Şocâte anunţă câte zece, că mulţi porci au câte 200 kg, iar domnul Şocâte îi face de 100 de kg… Privirile se înfuriară, chiar.
– Ruşine! Se auziră câteva voci. Şi, cum ferma este mare, la un moment dat le sări în faţă o capră, behăind amarnic. În acelaşi timp şi Florian Şocâte căzu, ca fulgerat, la picioarele domnişoarei Oana Jenea, sub privirile mirate ale tuturor, care nu mai înţelegeau nimic din această vizită de lucru.
– Să nu traduceţi, domnişoară profesoară! Vă rog frumos! Eram şi eu beat atunci, mă înţelegeţi!… Vă rog frumos! Aha, borfaşule! Dăştia îmi eşti?
George Achim

Blestemul păpuşii vechi

Şi ce dacă sunt păpuşă veche
Eu am ştiut să fiu iubită
Prin ani, să fiu fără pereche,
Chiar dacă n-am fost fericită
Că eram din cârpe şi aveam
O rochie simplă din pluş
Şi sărăcuţă ca şi voi eram
Dar ochii îi aveam din tuş
Şi îmi erau vii şi luminoşi
Şi vă vorbeam ades prin ei
Făcându-vă mai buni, mai bucuroşi
Şi, astfel, jucându-ne-mpreună
Treceau zilele mai iute
Voi creşteaţi în voie bună,
Eu tristeţi aveam mai multe
Că umblam din mână-n mână
Şi foloseşti încă asta,
S-ajungi la altă stăpână
Că şi ei i-e mică traista.
Acolo iar anii trec,
Eu fericesc şi-acei copii
Şi-n bătrâneţe mă înec
Şi nu ştiu, dacă mă mai ştii,
Domnule, cu alt statut,
Şi cucoană spilcuită,
Mă mai ţineţi minte, cât
V-am iubit, v-am fost iubită?
De ce vă strâmbaţi la mine?
De ce faceţi ochii mari?
Vă fac, oare, de ruşine,
Ori voi aţi devenit barbari?
Că eu aceeaşi am rămas –
Păpuşa cu ochi negri,
Şi jerpelită, fără glas,
Dar încă în parametri!
Că ştiu să bucur încă
Sufletele vinovate
Doar de dragoste adâncă
Şi de multă bunătate!
Blestemaţi să fiţi, cei mulţi,
Care aţi uitat păpuşa,
Ce va făcut, iată, adulţi
Dar la multe-aţi închis uşa!
Sufletelor, mai ales,
Transformându-vă în fiare
În numele unui progres,
Care-i mort de mult, se pare!
G.Alunelă

Dintotdeauna, ca în viaţă,
Păpuşile politice, mai toate
Se răyboiesc din greu pe faţă
Că-n dos se pupă strâns legate.
Geo Tasău