Mănăstirea Surpatele, ctitorie a Mariei Brâncoveanu, locul unde aceasta și-a plâns destinul crud 

Depresiunea de spirit și cuvânt sfânt, așa cum mai este denumită regiunea Horezu, cuprinde unele dintre cele mai nobile ctitorii voievodale din Țara Românească, adevărate manuscrise arhitecturale cum le numea cineva, cu referire la mănăstirile Hurezi, Govora, Dintr-un Lemn, Bistrița, Arnota, ”catedrale ale timpului sacru românesc”.

Unul din aceste daruri sfinte, zestre a spiritualității românești, este Mănăstirea Surpatele, ctitoria doamnei Maria Brâncoveanu, care în 1706 — 1707 a construit pentru ”călugăricioarele’ de aici o biserică nouă și a împodobit-o cu pictură, tâmplărie sculptată din lemn de tei aurit, icoane, candelabru de aramă făcut de meșterul Hans Georg Beck, odoare și averi din care să se poată întrețină obștea de călugărițe. Pictorii pe care i-a ales Doamna Maria au fost Andrei, Iosif ieromonahul, Hranite și Ștefan, ai renumitei echipe de zugravi hurezeni conduși de Constantinos.
Pisania de deasupra ușii de la intrare amintește că mai înainte mănăstirea avea o biserică ce ”zidită a fost oareș-cându de Buzești, însă mică și prost lucrată’—(Constantin Bălan, ‘Inscripții medievale și din epoca modernă a României. Județul istoric Vâlcea’).

„Deși mică și neînsemnată, mănăstirea de la Surpatele apare înainte de a se ocupa doamna Maria Brâncoveanu de ea, într-un număr mare de documente ale vremii, peste 30, care îi leagă istoria de boierii Drăgoești și potrivit legendei chiar de voievodul Ștefan Surdul (1591 — 1592), după cum afirmă Doru Căpătaru în cartea pe care o dedică mănăstirii. Tehnic vorbind, biserica mănăstiri Surpatele este armonios construită, are planul triconic cu turla înălțată deasupra naosului și pridvor deschis susținut pe stâlpi legați între ei prin arcade în acoladă”, spune sociologul Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.
Decorațiunea exterioară este simplă, dar plină de rafinament, brâul floral în relief, ancadramente de piatră la ferestre, înconjurate de chenare decorative. Inițial incinta era compusă din corpuri de chilii care formau în jurul bisericii un patrulater cu cerdace și galerii elegante.

După secularizarea averilor mănăstirești, așezământul monahal de la Surpatele a fost abandonat din lipsa posibilităților materiale și financiare de a mai fi întreținut. Începând cu anul 1927, prin strădania unor maici venite de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, ansamblul a fost refăcut.

Comisiunea Monumentelor Istorice a restaurat complexul monahal între anii 1927-1935. Au urmat lucrări de consolidare între anii 1958-1959 și în anul 1984, când biserica a fost învelită cu tablă de plumb, din îndemnul și sub conducerea episcopului Râmnicului, Gherasim Cristea, și tot prin strădania acestui adevărat ctitor pentru multe dintre mănăstirile din Vâlcea și Olt, fresca și iconostasul de la Surpatele au fost restaurate în anul 2004, de Simona Cătălina Petrescu și Anca Corina Nicolaescu.
 

Calitatea deosebită a restaurării a fost răsplătită cu premiul „Vasile Drăguț” acordat de Ministerul Culturii și Cultelor pentru cea mai bună restaurare de frescă, în anul 2004, spune Ligia Rizea în ‘Monumentele istorice din județul Vâlcea. Repertoriu și cronologie’.
Dar amintirile și legendele mănăstirii leagă acest lăcaș de suflet al doamnei Maria Brâncoveanu de perioada în care i-a servit ca loc de reculegere după martiriul soțului și copiilor, împreună cu cealaltă văduvă a tragediei, soția lui Ianache Văcărescu, decapitat și el alături de Brâncoveni, dar și de trei povești de iubire care îi au ca protagoniști pe zugravul Gheorghe Gherontie, Iancu Jianu și Anton Pann.

La această mănăstire, Maria Brâncoveanu și-a plâns, în ultimii ani ai vieții, soarta crudă care-i răpise, în mod dramatic, bărbatul și copiii. De altfel, drumul care leagă acest mic așezământ monahal de Mănăstirea ‘Dintr-un Lemn’, aflată nu foarte departe, se numește chiar Drumul Doamnei și se spune că Maria Brâncoveanu parcurgea des, mergând pe jos, acest drum de vreo 5—6 km., care străbate comuna Frâncești de la un cap la altul, rugându-se printre lacrimi pentru sufletele răposaților.
Legenda zugravului Gherontie spune că acesta a iubit toată viața pe fiica unui boier de-al locului, dar fără niciun rezultat, domnița respectivă nu i-a răspuns sentimentelor, ba mai mult artistul a fost chiar invitat la nunta domniței. Nesuportând această durere a sufletului, zugravul mănăstirii, Gheorghe Gherontie, a decis să se călugărească.

Cea de a doua poveste care are legătură cu Iancu Jianu ascunde de fapt o tragedie. Circulă de fapt două variante. O primă variantă ar fi cea în care Florica, sora lui Iancu Jianu și logodnică a lui Tudor Vladimirescu, în timpul răscoalei, a fost siluită de guvernatorul Olteniei, serdarul Stoica. Florica a preferat să se sinucidă, nu înainte de a-i povesti fratelui cele petrecute. Iancu Jianu l-a prins pe serdar și ca pedeapsă l-a înjunghiat chiar pe mormântul Floricăi, aflat în curtea Mănăstirii Surpatele. În cea de-a doua variantă, în cauză, victima serdarului Stoica ar fi fost chiar logodnica lui Iancu Jianu, Lenuța Golfineanu.
Ultima legenda are legătură cu Anton Pann, unde lucrurile sunt clare și fac parte din biografia poetului și muzicianului. La Surpatele, poetul s-a îndrăgostit de călugărița Anica, nepoata stareței Platonida de la mănăstirea ”Dintr-un Lemn”, și a convins-o să fugă cu el, trecând-o munții prin Pasul Bran, deghizată în bărbat.

Sunt și alte povești care pot fi auzite de pelerinul sau turistul care alege, preț de un ceas sau mai multe, să se oprească la una dintre cele mai frumoasă mănăstiri, ctitorie a Mariei Brâncoveanu, soția martirului voievod.

AGERPRES