Iertarea ne vindecă 

În rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă să cerem iertare de la Dumnezeu şi, la rândul nostru, să-l iertăm pe aproapele nostru, zicând: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Această poruncă dumnezeiască ne este dată atât pentru a înţelege că iertarea păcatelor noastre depinde în mare măsură de modul în care noi îi iertăm pe cei care ne greşesc nouă, cât şi pentru faptul că neiertarea atrage după sine multă suferinţă în suflet şi în trup. Iertarea ne vindecă sufletul şi trupul, pe când neiertarea ni le îmbolnăveşte pe amândouă, întunecându-ne viaţa. Neputinţa de a-i ierta pe cei care ne-au greşit cândva se face cauză a multor suferinţe, căci ţinerea de minte a răului atrage după sine mânia, ura, dorinţa de răzbunare, tristeţea, deznădejdea, depresia şi chiar îmbolnăvirea trupului. Gândurile noastre au o mare putere asupra vieţii. În acest sens, Cuviosul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, din Serbia, spune: „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este viaţa!” Astfel, omul care ştie să ierte din toată inima are numai gânduri bune şi o viaţă curată, pe când cel care nu iartă, ci ţine minte răul, îşi otrăveşte puţin câte puţin întreaga viaţa. Iertarea, care se manifestă ca dragoste şi milă faţă de cel neputincios, care ne-a greşit, şi ca smerenie faţă de păcatele proprii, are o mare putere tămăduitoare. Cel care iartă atrage asupra sa harul lui Dumnezeu, care îi luminează mintea, alungă gândurile rele şi îi bucură inima. Viaţa celui care ştie să ierte este mult binecuvântată de Dumnezeu. Iertarea ne vindecă   În rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă să cerem iertare de la Dumnezeu şi, la rândul nostru, să-l iertăm pe aproapele nostru, zicând: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Această poruncă dumnezeiască ne este dată atât pentru a înţelege că iertarea păcatelor noastre depinde în mare măsură de modul în care noi îi iertăm pe cei care ne greşesc nouă, cât şi pentru faptul că neiertarea atrage după sine multă suferinţă în suflet şi în trup. Iertarea ne vindecă sufletul şi trupul, pe când neiertarea ni le îmbolnăveşte pe amândouă, întunecându-ne viaţa. Neputinţa de a-i ierta pe cei care ne-au greşit cândva se face cauză a multor suferinţe, căci ţinerea de minte a răului atrage după sine mânia, ura, dorinţa de răzbunare, tristeţea, deznădejdea, depresia şi chiar îmbolnăvirea trupului. Gândurile noastre au o mare putere asupra vieţii. În acest sens, Cuviosul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, din Serbia, spune: „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este viaţa!” Astfel, omul care ştie să ierte din toată inima are numai gânduri bune şi o viaţă curată, pe când cel care nu iartă, ci ţine minte răul, îşi otrăveşte puţin câte puţin întreaga viaţa. Iertarea, care se manifestă ca dragoste şi milă faţă de cel neputincios, care ne-a greşit, şi ca smerenie faţă de păcatele proprii, are o mare putere tămăduitoare. Cel care iartă atrage asupra sa harul lui Dumnezeu, care îi luminează mintea, alungă gândurile rele şi îi bucură inima. Viaţa celui care ştie să ierte este mult binecuvântată de Dumnezeu. Sunt unii care nu vor să ierte şi care spun că au nevoie de mult timp ca să uite răul pe care l-au pătimit. Aceştia îşi prelungesc starea de boală, refuzând chemarea lui Dumnezeu la odihnă. Sfinţii, prin faptele lor, ne învaţă că iertarea poate avea loc în chiar clipa pătimirii. Astfel, iertarea nu are nevoie de timp, ci de voinţă, de credinţă, de smerenie şi de dragoste. Numai omul mândru nu poate ierta niciodată. Suntem datori să iertăm indiferent de reacţia celor care ne-au greşit nouă. Când Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, iar nu om păcătos asemenea nouă, pe Cruce fiind, a rostit cuvintele: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34), ne-a învăţat să nu aşteptăm ca cei răi să-şi vină în fire şi să-şi ceară iertare, ci să-i iertăm noi mai întâi. Astfel, porunca iertării nu ridică pretenţii de la ceilalţi, ci numai de la noi înşine. Prin urmare, iertarea, ca mişcare bună a inimii şi a minţii faţă de cel care ne greşeşte, este un dar al Duhului Sfânt dăruit numai acelora care şi-l doresc cu adevărat, care îl cer de la Dumnezeu şi care îl caută neîncetat. Iertarea implică, deci, o luptă continuă împotriva duhului mândriei şi a gândurilor de ţinere minte a răului, în vederea creşterii în smerenie şi iubire. „A ţine minte răul înseamnă a fi biruit de rău” (Sfântul Ioan Gura de Aur).