|sâmbătă, decembrie 5, 2020
  • Follow Us!

Pocăinţa, schimbarea care aduce fericirea 

pocainta-2

 

Lumea în care trăim este caracterizată de o perpetuă schimbare. Suntem supuşi schimbării, atât la nivel material, cât şi spiritual, potrivit legilor sădite de Dumnezeu în creaţie. La nivel fizic, schimbarea este posibilă pentru că trăim în timp şi spaţiu, pentru că ne mişcăm, pentru că suntem vii. La nivel duhovnicesc, schimbarea este posibilă deoarece viaţa fiinţelor raţionale (îngeri şi oameni) se manifestă în spaţiul libertăţii. În cazul acestora, schimbarea este condiţionată de voinţă. Sub aspect moral, putem vorbi de o schimbare a omului în rău sau în bine, constând în îndepărtarea sau apropierea de Dumnezeu, care este „Izvorul Vieţii”.

Sfinţii Părinţi spun că omul a fost creat pentru a parcurge calea „de la chip, la asemanarea cu Dumnezeu”. Această cale a devenit cu atât mai greu de parcurs după căderea omului în păcat. Voinţa omului a fost robită de păcat, dar nu desfiinţată. De acum, Dumnezeu nu mai era „Cel dorit” de către om, deoarece omul s-a alipit în chip pătimaş de suprafaţa superficială a lumii create. Prin păcat, omul a ajuns să dorească în mod posesiv şi pătimaş lumea şi lucrurile din jurul său.

Mântuitorul Iisus Hristos, prin Întruparea Sa, a adus cu Sine o nouă schimbare a minţii omului, o prefacere a sa, mai ales sub aspectul voinţei. El şi-a început activitatea de propovăduire a Evangheliei cu următoarea chemare: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). Biserica, la rândul său, îi cheamă pe toţi credincioşii la pocăinţă, la o schimbare a minţii, ştiind că nu există om fără de păcat, dar nici mântuire fără pocăinţă.

Cuviosul Isaia Pustnicul spune: „Dacă n-ar fi pocăinţă, n-ar fi nici cei ce se mântuiesc!”, iar Sfântul Marcu Ascetul spune: „Nimeni nu e atât de bun şi de milos ca Domnul, dar nici El nu-l iartă pe cel care nu se pocăieşte!” De aceea, nu ne putem uni cu Domnul Hristos, în Taina Împărtăşaniei, atât timp cât nu primim iertarea de la El, în Taina Spovedaniei.

Sfântul Grigorie Teologul ne învaţă că pocăinţa are două direcţii: „Ea priveşte la cele trecute şi la cele viitoare; la cele trecute, ca să-ţi plângi păcatele făcute, iar la cele viitoare, ca să nu le mai faci.” Pocăinţa trebuie sa ne însoţească de-a lungul întregii vieţi, căci, precum spune Sfântul Marcu Ascetul, „precum mâncăm, bem, grăim şi auzim, tot aşa de firesc suntem datori să ne pocăim”.

În Biserică nu există alte căi, după primirea Sfântului Botez, spre a dobândi „mintea lui Hristos” (I Corinteni 2, 16), adică asemănarea cu Dumnezeu, în afara Spovedaniei şi a Euharistiei. Părinţii Bisericii ne spun că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor atât pentru că am păcătuit, cât pentru faptul că, păcătuind, nu ne-am pocăit şi nu ne-am întors cu toată inima către Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Pocăinţa este o întoarcere de la cele din afară de fire, la cele după fire; de la diavol, la Dumnezeu.”

Mulţi creştini tind să creadă astăzi că schimbarea minţii reprezintă o caracteristică a vieţii monahale şi mai puţin una a celei din lume. În realitate, la pocăinţa suntem chemaţi atât unii, cât şi ceilalţi, ea fiind necesară oricărui om care a cunoscut păcatul. Dacă pocăinţa se lucrează într-un mod mai evident în viaţa de mănăstire, se întâmplă pentru că monahul îşi face din vederea păcatelor proprii, dar şi din rugăciune, preocupări continue.

Cum ar arată, oare, chipul lumii acesteia dacă toţi oamenii s-ar pocăi sincer, dacă şi-ar întoarce mintea de la păcat, la cele dumnezeieşti?! Lumea întreagă ar fi plină de o bucurie nespusă.

Omul care se pocăieşte, în mod paradoxal, este un om al bucuriei. De aceea, omul pocăit nu se recunoaşte atât după chipul posomorat, cât după bucuria pe care o poartă continuu în el şi pe care o împărtăşeşte celorlalţi. Cum să nu te bucuri atunci când auzi din gura duhovnicului „te iert şi te dezleg”, precum odinioară au auzit femeia cea păcătoasă, slăbănogul, vameşul şi mulţi alţii, din gura Mântuitorului, „iertate îţi sunt păcatele”?! Mai mult, pocăinţa aduce în noi bucuria Învierii, căci prin pocăinţa cea adevărată murim păcatului şi trăim lui Dumnezeu.

Lumea îi propune omului schimbări dintre cele mai atractive, spre a-l face fericit, pe când Biserica lui Hristos nu încetează să-l cheme pe om la singura schimbare care îl poate face cu adevărat părtaş fericirii celei veşnice, care nu cade niciodată, adică la pocainţă.

Leave a Response