Cuvinte tămăduitoare 

Cuvintele sunt puteri nevăzute ale sufletului nostru. Fiecare cuvânt este o manifestare în afară a sufletului omenesc, asupra căruia Dumnezeu a suflat „suflare de viață” (Facere 2, 7). Când omul trăiește unit cu Dumnezeu, cuvintele sale devin puteri tămăduitoare, iar când omul se îndepărtează de El, atunci cuvintele lui devin puteri vătămătoare. De aceea, oamenii duhovnicești luminează locul în care trăiesc, alungând până și duhurile necurate, iar cei pătimași întunecă și mai mult lucrurile din jurul lor.

Iubirea aproapelui este a doua mare poruncă din Lege, după iubirea lui Dumnezeu. Fiind o poruncă atât de importantă, luptele pe care diavolul le ridică împotriva ei sunt dintre cele mai strașnice. Pentru aceasta, nu tot omul va putea rosti din adâncul sufletului său cuvinte precum: „Te iubesc!”, „Iartă-mă!”, „Mi-a fost dor de tine!”, „Ajută-mă!”, „Îți mulțumesc! etc, ci doar acela care va scoate afără din inima sa mândria, egoismul și celelalte patimi. În aceste cuvinte Dumnezeu a pus o măsură de putere tămăduitoare, care ne vindecă atât pe noi, cei care le rostim, cât și pe cei de lângă noi.

„Te iubesc!” Cu cât un om este mai pătimaș, cu atât îi va fi mai greu să spună cuiva, chiar soțului sau soției, părinților sau copiilor, în mod sincer acest cuvânt. Este adevărat că dragostea nu se arată atât prin cuvinte, cât prin fapte, dar când ea umple sufletul omului, cuvintele nu pot să nu izbucnească în afară, purtând în ele o putere de viață.

„Iartă-mă!” Acest cuvânt nu poate lipsi din viața noastră, el fiind un semn de pocăință față de aproapele, căruia, cu voie sau fără de voie, îi greșim adesea. Acest cuvânt nu-l pot rosti decât aceia care își conștientizează greșeala și caută să nu cadă din dragostea față de aproapele. Când este rostit din suflet, acest cuvânt poartă în el o mare putere, căci el vindecă răni sufletești netămăduite.

„Ajută-mă!” și „Îți mulțumesc!” sunt cuvinte care ne învață smerenia față de aproapele. Prin aceste cuvinte îl cinstim pe cel de lângă noi mai mult decât pe noi înșine. Când fericirea, reușita sau odihna de care avem nevoie depind într-o anumită măsură de cel de lângă noi, dreptatea ne îndeamnă să recunoaștem acest lucru. Omul smerit se va bucura rostind aceste cuvinte vii, pe când cel mândru va suferi și nu va putea recunoaște că are nevoie de aproapele său.

„Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!” este strigătul mântuitor care se naște din conștientizarea păcatelor cu care L-am întristat pe Dumnezeu. Nu este de ajuns să știm că am greșit, nici doar să ne pară rău, ci e nevoie de mai mult, e nevoie de strigătul de pocăință care cere vindecarea, ca întărire spre a nu mai repeta păcatele săvârșite.

„Facă-se voia Ta!” este cuvântul viu care ne tămăduiește întreaga viață. Prin acest cuvânt, rostit cu credință și nădejde, ne punem viața în mâinile lui Dumnezeu și Îi dăm voie să ne poarte de grijă. Fără această permisiune, din pricina libertății noastre, Dumnezeu n-ar putea interveni cu purtarea Sa de grijă în viața noastră. Credința că El știe mai bine decât noi ce avem nevoie o mărturisim de fiecare dată în rugăciunea „Tatăl nostru”, când rostim: „Facă-se voia Ta!”

„Slavă Ție, Doamne, pentru toate!” Acestea sunt cuvintele cu care și-a încheiat viața pământească Sfântul Ioan Gură de Aur. La sfârșitul fiecărei zile, precum și pentru oricare alt lucru din viața noastră, se cuvine să zicem și noi la fel. Acest cuvânt trebuie rostit chiar și în clipele grele și de neînțeles prin care trecem de-a lungul vieții. Cu acest cuvânt sfințitor urmăm pilda Dreptului Iov, care, după toate suferințele sale, nu a încetat să zică: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu le vom primi oare și pe cele rele?” (Iov 2, 10); și iarăși: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21).

Cuvintele de mai sus nu sunt simple cuvinte, ci fapte ale sufletului. Ele nu sunt greu de împlinit în sine, ci sunt greu de scos din sufletul omului care nu este liber, ci înrobit de mândrie, egoist și lipsit de dragoste. Cele de mai sus, precum și toate celelalte cuvinte ale noastre, trebuie să devină prelungiri ale cuvintelor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca ele să rodească în sufletele celor de lângă noi, spre tămăduire și înviere.