De ce să-ţi plăteşti taxele când ANAF e-n slujba fanarioţilor lui Vâlcov? 

Am citit, zilele acestea, despre furia cu care ANAF s-a năpustit asupra unei covrigării dintr-un oraş de provincie. Inspectorul fiscal s-a dus să cumpere covrigi, nu a primit bon, i-a luat la controlat şi le-a „suspendat activitatea”. Mai mulţi oameni au rămas fără loc de muncă, probabil că la această oră contribuabilii români le plătesc ajutorul de şomaj. Înţeleg, din cele lecturate în ultima perioadă de timp, că a fost o întregă campanie a ANAF împotriva micilor întreprinzători: şaormerii, mici magazine de familie, cârciumioare de cartier. În paralel, la televizor rulau ştirile despre mita care ar fi fost primită de ministrul de Finanţe Darius Vâlcov: bani, lingouri de aur, peste 100 de tablouri, printre care Renoir, Picasso, Andy Warhol…

Aş vrea să transmit un mesaj aparent incorect politic: îi înţeleg pe micii întreprinzători care, sufocaţi de taxe şi impozite, încearcă să supravieţuiască aşa cum pot. Nu se poate să te uiţi la televizor, să vezi că ministrul de Finanţe lua milioane de euro mită şi ordona Direcţiei de Luptă Antifraudă să-l protejeze de DNA şi, după astfel informaţii, să fii de acord să plăteşti taxele către stat.

Vă rog: nu-mi vorbiţi mie despre forţa IRS-ului, serviciul american de colectare a taxelor! Se spune aici, în Statele Unite, că de două lucruri nu vei scăpa: de moarte şi de plata taxelor. Este adevărat. Dar nu ştiu să fi citit sau să fi auzit ca vreun înalt oficial din IRS să fi fost prins luând mită. Au existat controverse politice legate de grupurile politice ţintite de IRS, dar nu scandaluri de corupţie!

Încă din 1848, Henry David Thoreau, ideologul nesupunerii civice, a explicat că neplata taxelor este o formă de a te opune unui guvern nedrept. Sigur că este o mare distanţă între idealurile lui Thoreau – care se opunea sclaviei – şi pragmatismul micului întreprinzător care se luptă zi de zi să supravieţuiască. Însă cred că este justificată moral tentaţia antreprenorului român de a păcăli un stat corupt. Există impresia că ANAF vânează companiile fără sprijin politic sau pe cele ale adversarilor PSD, în timp ce prietenii guvernului sunt protejaţi. Cum explică ANAF faptul că reuşeşte să recupereze doar 10% din bunurile a căror confiscare a fost dispusă de instanţă? Eu cred că o mare parte din aceste bunuri aparţin clientelei politice corupte, iar guvernul Ponta nu se atinge de averea lor. Mi se pare exemplară situaţia sediului Antenei 3. În decembrie 2014, conducerea ANAF ne explica, aparent neputincioasă, că nu este în stare să intre în posesia acestei clădiri: „Întrucât bunurile imobile, înainte de confiscare, erau în circuitul civil în diferite situații juridice, (…) ANAF nu are instrumentele legale în vederea administrării acestor imobile”. Practic, Antena 3 emite dintr-o clădire a statului român fără să plătească chirie. Ce firme şi-ar mai putea permite o asemenea aroganţă? Doar cele care au spate politic.

Nu vreau să îndemn la grevă fiscală, este puţin probabil să se ajungă la o astfel de măsură, ci la o reformă radicală a ANAF: depolitizarea instituţiei, trecerea ei sub un control parlamentar bi-partizan (opoziţia ar putea conduce o subcomisie care să supervizeze activitatea agenţiei) şi schimbarea relaţiei cu cetăţeanul. Informatizarea este un pas necesar, dar nu şi suficient. În SUA, în cadrul IRS există un aşa numit „avocat al plătitorilor de taxe”, un oficiu independent în cadrul instituţiei, care se ocupă atât de cazuri individuale, cât şi de probleme de sistem. De aşa ceva ar fi fost nevoie în cazul femeii care a primit un leu dividende (acţiuni primite pe vremea privatizării în masă operate de guvernul Văcăroiu), nu a ştiut că trebuia să plătească un impozit raportat la salariul minim şi s-a trezit cu datorii la ANAF de 1.000 de lei, pierzând şi dreptul la asistenţă medicală gratuită. ANAF trebuie scos din mentalitatea fanariotă şi adus în secolul XXI. Această instituţie trebuie să lucreze spre binele cetăţenilor, nu împotriva lor.

George Mioc (www.contributors.ro)