Zece copii se înghiontesc în jurul unui puștan cu creastă. De pe hol se aud țipete, vor și alții  să intre aici, în cea mai colorată cameră din centru. Puștanul își molfăie un deget și se pregătește să citească ce-a scris pe un carton:„Îmi place să fac meseria de zidar. Să distrug anumite lucruri şi să le fac înapoi. Sunt cuminte uneori, rău aproape mereu. Ce vreau să fiu? Puș-că-rrriaș, doamna! Ca frații mei.”

Și alții își fac curaj să spună ce își doresc de la viață: Vreau să am un cățeluș. Și mai vreau să am un pistol adevărat să mă apăr la necaz. Eu vreau să fiu cel mai mare boxior. Carte de muncă. Vreau să fac o plimbare cu surorile și familia. Vreau să am copil. Și mai vreau să am o casă unde să stau. Vreau libertate. Vreau să am pă-rinți.

CCopiii sunt printre cei 67 de beneficiari de la Centrul Rezidențial de Recuperare a Tinerilor cu Afecțiuni Neuropsihice Băbeni din județul Vâlcea. Cel mai mic are șapte ani, cea mai mare 23. Majoritatea merg la școala specială de peste drum, unul singur merge la școala obișnuită. Unii au certificat de handicap, alții au doar tulburări de comportament, alții sunt sănătoși tun, aduși la pachet cu frați, surori și colegi din alte orfelinate. Aproape toți sunt abandonați de părinți.

Am petrecut 10 zile printre ei ca voluntar care vrea să devină asistent social. Am fost „doamna Oana voluntara”, am făcut mărțișoare împreună, ne-am jucat, am pictat. Am văzut cum se bat între ei, cum se amenință cu cuțitul, cum sunt legați și sedați, cum nu sunt îngrijiți și recuperați, ci închiși departe de societate.

CCobor din microbuz la 20 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, trec printre doi stâlpi de înaltă tensiune care bârâie ca niște cuiburi de viespi. O clădire veche cu ferestre noi se ridică peste brazii din jur. Deschid poarta neagră, scârțâie; merg pe o alee din dale; trec pe lângă bănci colorate, balansoare, leagăne și un tobogan.

Intru pe ușile albe de termopan, pe sub tricolor și steagul albastru al Uniunii Europene. Calc pe mozaicul de la parter, urc pe treptele tocite spre etajul băieților.

Pe perete e un panou pe care scrie scopul instituției: „Obținerea unui grad de autonomie care să-l pregătească pentru integrarea în familie și comunitate.” Printre ritmurile unei manele se aude o mașină de tuns. Un băiat își tunde colegii.

– Câți bani le iei? întreabă o asistentă.
– 15 lei, răspunde băiatul.
– Mai mult ca la coafor!
– Păi nu suntem la coafor, doamnă, suntem la neuro.

Pe coridorul fetelor, pe o ușă deschisă, văd o fetiță care se leagănă în pat și se uită la cer printre gratiile de la geam. E foarte slabă, tunsă periuță. Afară e soare, dar ea nu iese la plimbare, cu ceilalți. Nu poate, e legată de piciorul patului cu o pereche de ștrampi. Se rostogolește spre marginea saltelei, aproape să cadă, dar o prind două colege și o așază pe jos. Face doi pași și se prăbușește în genunchi.

În celelalte paturi din cameră mai sunt trei fete – una se leagănă în fundul gol, cu picioarele strânse la piept. Alta îngână ceva de neînțeles. Alta țipă.

Infirmiera de pe hol fumează o ţigară la geam şi nu aude nimic. Nu poate să le supravegheze singură pe toate, așa că pe una „din aia rea” o leagă „ca să nu se piardă”, iar pe celelalte le lasă de capul lor. Pedagoga de recuperare spune că fata legată „e una care abia merge… Tot ce prinde, să muște, să bage în gură. Mai mult de 15 minute nu pot să fac ceva cu ea.”

 

“La noi se practică contenționarea”, a recunoscut psihiatra care prescrie medicamente copiilor. “Avem lege scrisă în care scrie că putem contenționa copiii, dar cu mijloacele specifice de contenționare.

Uite ce spune legea despre care vorbește psihiatra:

ORDIN Nr. 372, ART. 21

(1) Prin contenţionare, în sensul prezentelor norme, se înţelege restricţionarea libertăţii de mişcare a unei persoane prin folosirea unor mijloace adecvate pentru a preveni mişcarea liberă a unuia dintre braţe, a ambelor braţe, a unei gambe sau a ambelor gambe sau pentru a-l imobiliza total pe pacient, prin mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale.

(3) Contenţionarea nu poate fi folosită ca pedeapsă sau ca mijloc de a suplini lipsa de personal ori de tratament.

Instituția are 71 de angajați, dar cei mai mulți sunt personal tehnic/administrativ. Nu au psiholog, educatori, logoped, iar psihiatrul vine rar. Când o cheamă. Directorul adjunct al DGASPC Vâlcea,Antonie Ceaușu, recunoaște că tocmai specialiștii lipsesc cam în toate centrele astea:

„Medicul – de unde îl plătești? Asistentele medicale – de unde le plătești? Se merge pe paznici, bucătari, fochiști, personal de întreținere și când ajungi la specialiști tre’ să îi tai. Că nu te mai încadrezi în standardul de cost. Nu mai spun că un psihiatru nu vine nici mort pe 13 până la 17 milioane, în condițiile în care, în sistemul de sănătate, poate câștiga de 3 ori mai mult. Plus că noi nu suntem pregătiți pentru bolnavii cronici cum sunt cei din centrele de recuperare neuropsihiatrică, fie că vorbim de copii sau de adulți.”

I-am spus ce am văzut în centru profesorului Daniel David, directorul Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Situația i s-a părut mai gravă decât în perspectiva autorităților.

„Acesta nu e centru în care doar să dormi, e un centru de recuperare din care lipsește tocmai echipa de recuperare. O asistentă, o infirmieră, nu au abilitățile de a lucra cu acești copii, oricât de bine sunt pregătite în profesia lor. Lipsa unor servicii psihologice acolo unde acestea sunt necesare poate nenoroci copiii, aruncându-i într-o gaură neagră în care niciodată nu o să învețe să se adapteze profesional. Dar nu știu dacă trebuie să judecăm conducerea/angajații din instituție sau sistemul, că nu îi pregătește pentru poziția în care i-a pus și nu le dă resursele pentru a face lucrurile așa cum trebuie făcute.”

Se numește centru de recuperare, dar funcționează ca unul de detenție. Ca „tratament” primesc pastile neuroleptice, fără să facă terapie. Mulți dintre ei văd pastilele ca pe o formă de pedeapsă, pentru că-i moleșesc.

Lucruri grave se întâmplă și în alte instituții din astea: un copil infectat cu HIV de la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare a fost plimbat de colo-colo și lăsat să moară. În Vâlcea, dintre cele 36 de persoane care au ieșit în 2014 din centrele rezidențiale pentru persoane cu dizabilități, au murit deja 28 de adulți și un copil.

Uniunea Europeană zice că astfel de centre nu ar mai trebui să existe. Statul român se poartă de parcă nu ar mai trebui să existe copiii cu nevoi speciale.

Camera colorată se deschide cu o cheie pe un breloc cu statuia libertăţii. De două ori pe săptămână, copiii vin aici să facă terapie prin artă cu singura pedagogă de recuperare. Desenează, decupează sau modelează.

În cele 10 zile pe care le-am petrecut cu ei, le-am mai dat eu jocuri. Unul e cu avioane din hârtie – copiii scriu pe o aripă lucruri despre ei şi pe cealaltă aripă lucruri pe care le fac cu drag. Ștefan, băiatul cu creastă, citește autocaracterizarea  lui Marius:

– Sunt un om…
– Normal! îl completează Marius.
– Sunt spartan…
Jbang! Marius îi dă la coaste.
– Nu mă mai lovi, mă!
– Mă-ta e spartan, nu eu.
Jbang!
– Au, du-te, bă, dracu’. Nu mai da!
– Spontan, prostu dracu! Nu spartan!
– Trebuia să scrii și violent…

Băiatul lovit la coaste are ADHD și a fost dat în plasament acum 10 ani. Zice că n-a avut până acum vreo zi frumoasă la Băbeni. Marius e spaima colegilor mai mici de când a venit aici, acum un an și jumătate. Se laudă că l-au dat afară de la centrul precedent pentru că a bătut îngrijitorii.

O infirmieră observă că Marius are un cuțit mare la șold și se ascunde îngrozită între două colege: „Bă, m-a luat cu călduri, Marius! De unde luași, mă, cuțitul ăla așa mare?” De la bucătărie, zice o asistentă și îl întreabă ce face cu el. „Tai șunca, doamnă!”

Băiatul se întoarce cu ceafa ondulată la doamne, își pune căștile în urechi și ține ritmul manelelor cu degetele și șoldurile. Pe partea dreaptă, pantalonii iau forma cuțitului.

Un tânăr de 17 ani cu toate venele de pe mâini desenate cu pixul îmi zice că nici n-am habar unde-am ajuns. „Aici trăim în legea junglei, duamnă”.

În „legea junglei” trăiesc copiii şi cele opt infirmiere de pe fiecare tură. Plătite cu minimul pe economie pentru 12 ore de muncă, zi și noapte, ele iau cu schimbul rolurile de mame, victime și călăi.

O infirmieră care e angajată aici din 1975 îmi povestește că a văzut multe:

„Eu nu am lucrat cu d-ăștia până acum, am avut din ăia căzuți, dinăia reduși. De doi ani e așa, au vrut să le creeze un mediu familial celor cu tulburări, să fie bine, dar ei nu înțeleg. Unuia, e ziua lui mâine, i-am spus: de ce nu ți-ai făcut ziua la școală? (O parte dintre copii merg la o școală specială într-un sat la 33 de kilometri.) A spus că acolo îl băteau educatorii, dar aici îi sug pula toți. Scuzați expresia. Și i-am zis: «dă, mamă, să ți-o sug io, dă să ți-o sug io cu un cuțit»”.

I-am cerut Dianei Stănculeanu, un psiholog de la Salvați Copiii, să-mi explice de ce e atâta violență aici:

„Rutina zilei este o luptă de supraviețuire. Un copil cu un comportament agresiv a avut cel puțin o experiență abuzivă în care el a fost victimă. Impactul mediului este uriaș. Vorbim de abuzul de la personalul din instituții și, apropo de traseul copilului cu o tulburare de comportament în sisteme – dacă învățătoarea mă bubuie, asistenta maternală mă bubuie, infirmiera mă bubuie, mama nu e – m-a bubuit și ea, după care a dispărut din peisaj… eu cum să-mi păstrez sănătatea mintală și calitatea vieții?”

Oasistentă intră cu o cutie de pastile în sala în care se face psihomotricitate (înveți corpul să facă ce spune creierul). Se uită la etichetele pastilelor, scoate una și i-o dă unui copil care-i vine până sub sâni:

– O vomit, spune copilul.
– Ce faci?
– O vomit.
– Ce faci?
– Vomit.
– Poftim? Mai zi o dată.
– Vomit.
– Zi că o-nghiți.
– Vomit!
– Mă, tu zici ca mine! Ia apă, nu face tarantele cu mine.
Intervine un alt copil:
–  Hai, Sorin, ia pastila, că ţi-o bag pe gât!

Sorin își încrucișează mâinile la piept, se uită în jos și deschide gura mecanic, bea apă la fel și își umflă buza de jos supărat. Îl întreb de ce nu a vrut să ia pastila. “Mă adoarme.” Pedagoga de recuperare strigă la el „Nu mai minți, Sorine! Te liniștește. Poa’ să bage și un vagon de pastile în tine și tot nu te adoarme!”

Copilul de 10 ani tocmai a înghiţit un Rispen, medicament antipsihotic recomandat personelor cu schizofrenie și tulburare bipolară. Conform prospectului, se poate folosi şi la adolescenţii cu tulburări de comportament. Un băiat de 16 ani spune că ia „puțin de tot Rispen. Că am fost eu prost că băteam băieții pe aici și d’aia. Dar o să vorbesc cu directorul să mi-l scoată”.

Neurolepticele ca Rispen dau somnolenţă, ameţeală, dureri de cap, senzaţie de gură uscată, mişcări necontrolate, ticuri şi stări depresive. Conform unui studiu de la Universitatea din Alberta din Canada, nu se cunosc efectele administrării pe termen lung la copii și adolescenți.

Unii primesc și Strattera, un medicament pentru ADHD. Pe site-ul medicamentului scrie: „La anumiți copii și adolescenți, Strattera crește riscul gândurilor sau acțiunilor sinucigașe.”

În prospectul ambelor medicamente scrie că tratamentul trebuie să includă și psihoterapie. Însă copiii orfani de la Băbeni nu au parte de ea. Responsabilă de sedarea lor e psihiatra care prescrie medicamente pentru 342 de copii din Vâlcea, adică toți copiii din sistemul de plasament din județ. A acceptat cu greu să vorbească și când a făcut-o mi-a spus că nimic din ce zice nu e public. Consider că interesul public este mai mare, așa că redau o parte din discuție fără să menționez numele psihiatrei:

– În legătură cu medicamentele pe care le prescrieți, Rispen și Strattera au multe efecte adverse.
– Toate medicamentele au efecte adverse. La ce vă referiți?
– La Strattera, gânduri de suicid.
– Sunt medicamente care ajută. Eu nu am întâlnit să dea stare depresivă. Unul la un milion a avut un episod depresiv. Le-ar fi scos Ministerul Sănătății de pe piață dacă nu erau bune. Efecte adverse au toate, dar nu pun în pericol viața.
– Câți ani se poate da Rispen?
– Nu ştiu.

Conform prospectului, tratamentul cu Rispen la pacienții cu tulburări de comportament se poate da până la maxim 6 săptămâni. Mai mulți copii din Băbeni mi-au spus că iau Rispen de câţiva ani.

Ofată de 15 ani îmi dictează și urmărește forma literelor care apar pe o bucată de carton. Nu știe să scrie, deși e în clasa a opta. Vrea să trimită familiei o scrisoare de 8 Martie. Nu le știe adresa, dar insistă să scriu. 12 întrebări și doi te iubesc:

Dragă mami, te iubesc. Ce mai faci? Acum lucrezi la un magazin? Ce faci acasă? Ești bine cu soră-mea? Ce face cuscra? Sunt bine băieții? Alex, mă iubești?  Mult de tot? Vă iubesc toată viața. Dragă mamaie, ce mai faci? Tataie ce faci? Multă sănătate. Unchiul ce face? Sunteți bine?

 

În altă sală, un cor de copii abandonați face o repetiție pentru serbarea de Ziua Mamei. Ștefan, băiatul cu creastă, își strânge pumnul și arată spre o mamă imaginară semnul unei amenințări cu bătaia. Râde. Pumnul se agită în aer.

Pedagoga dirijează, copiii cântă: „De ziua ta, mămico, în dar ți-am adus inima… Am vrut să-ți culeg steluțe, să-ți fac un frumos colier.”

– Doamnă, dar noi de ce cântăm d-astea? o întrerupe Ștefan. Noi nu avem părinți.
– Da’ eu ce îți sunt aici? Cine are grijă de voi toată ziua? răspunde pedagoga.
– Spălăcitele și nespălatele astea!
Arată spre infirmiere. Ele nici nu tresar.

Pe 7 Martie, după trei zile de repetiții, pedagoga anulează Ziua Mamei. E epidemie de varicelă și mulți copii sunt închiși în camere.

Pe 6 aprilie, în centrul de la Băbeni descinde o delegație. După ce le-am arătat imaginile cu fata legată de pat, o echipă de televiziune și directorul adjunct al DGASPC Vâlcea urcă treptele spre etajul doi. Merg direct la camera fetiței. Pentru prima dată, nu o mai văd legată cu ștrampi de pat, acum e îmbrăcată cu ei. Stă pe spate și face bicicleta cu picioarele. La rugămintea unui reporter, Ceaușu acceptă să dezbrace fetița.

De sub ștrampi, deasupra gleznelor, apar două inele de vânătăi. Sunt rănile care arată cât de mult stă legată de pat, deși o infirmieră susține contrariul. Ceaușu e roșu și directorul centrului, Cristi Dima, e negru de supărare. Se apără spunând că doar de 3 luni e în funcție și nici măcar nu e cu normă întreagă. Nu crede nici ce are în fața ochilor și nu vrea să dea niciun interviu.

– Îi legați? întreabă reporterul către o asistentă.
– Atâta, când plecăm după lenjerie… sunt condițiile foarte bune în casa de copii față de acasă.

„Este cumplit”, spune Dumitru Persu, vice-președintele Consiliului Județean Vâlcea. Suntem la el în birou, la etajul doi al unei clădiri comuniste din centrul orașului. Pare indignat:

„Din păcate, personalul solicită sporuri, drepturi salariale, justificate. Dar trebuie să își facă în primul rând datoria. Principalii vinovați sunt cei care conduc DGASPC. Să asigure îngrijirea, tratamentele corespunzătoare. Nu există nicio scuză.”

Promite să ia „măsuri drastice”.

Eo dimineaţă însorită, mă plimb printre copaci înalţi şi oameni care așteaptă prin curtea Spitalului Nr. 2 din Râmnicu Vâlcea. Tocmai am terminat ultimul interviu al anchetei.

În buzunar am o foaie roşie îndoită. Litere de mână scrise nesigur îmi urează o viaţă fericită şi frumoasă. Vă iubesc mult de tot.

Copiii din Băbeni aleargă prin mintea mea şi sunt toată piele de găină când mă gândesc că nu o să mă mai întorc acolo. Doamna Oana voluntara nu o să le mai fie traficantă de baloane, nu o să-i mai întrebe de vise și nu o să-i mai liniștească după ce au mâncat bătaie.

Mă îndrept spre poarta spitalului. Mă uit în stânga şi în dreapta. Tresar. Directorul de la Băbeni se uită la mine îmbujorat. Când privirile ni se încrucișează, tresare și el și se ascunde după un copac.

***

---

Citește episodul 2 al investigației: Sărăcia este o boală mintală »

---

Un text de Oana Moisil
Mulțumesc celor care m-au ajutat să nu înnebunesc în documentarea asta.
Au contribuit Sorina Vasile și Ana Poenariu.
Editori: Ștefan Mako, Vlad Ursulean, Luiza Vasiliu, Tiberiu Cimpoeru și Lina Vdovîi.

---

Investigația a fost realizată cu sprijinul Centrului Pentru Resurse Juridice, în cadrul unui proiect despre copiii și tinerii închiși în instituții de protecție socială:

“Lagărele de lângă tine” este un proiect finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a granturilor SEE 2009 – 2014. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene accesaţi www.eeagrants.org.