Stareţa Eftimia, de la Mănăstirea Surpatele: „Oricine pășește în Casa lui Dumnezeu pentru a duce viața de mănăstire trebuie să aibă o chemare” 

Vorbiți-ne despre Mănăstirea Surpatele, despre dumneavoastră, despre cum ați ales viața monahală. Mai întâi, despre mănăstire, cum o simțiți în suflet?

În primul rând, vă spun Doamne ajută! Bine ați venit la mănăstirea Surpatele! Despre mănăstirea Surpatele într-un cuvânt nu se poate explica. Este o oază și o mănăstire cu multă încărcătură istorică, este construită de doamna Maria Brâncoveanu la 1706, pe vechile ruine ale unei bisericuțe lucrate din lemn în anul 1512 din care nu mai rămăsese nimic.

De ce alegeau ctitorii să zidească mănăstiri pe locuri în care mai fusese o biserică?

Cu siguranță pentru harul și pentru lucrarea lui Dumnezeu, pentru că acolo a fost cândva ceva hărăzit. Doamna Maria Brâncoveanu s-a gândit în primul rând la acest lucru, dar eu cred că este și pentru așezarea frumoasă. Este un loc retras, la poalele unei păduri și nu întâmplător a fost ales locul de către doamna Maria Brâncoveanu. Despre mănăstirea Surpatele sunt multe de spus. A trecut prin foarte multe perioade de declin până astăzi. Doamna a înzestrat-o cu toate odoarele necesare unei mănăstiri de maici, iar de jur împrejur au fost zidite clădirile necesare pentru o viață de obște. Din păcate, între 1870 şi 1926 mănăstirea a fost închisă.

Spuneți-ne, dintre odoarele cu care a fost înzestrată mănăstirea de către doamna Maria Brâncoveanu a mai rămas ceva?

O parte din ele se păstrează astăzi în biserică. Avem candelele din fața catapetesmei, candelabrul din mijlocul bisericii, pe care este încrustat numele doamnei Maria Brâncoveanu și asta ne umple de preţuire. Alte odoare au luat calea muzeelor.

Știți cumva ce s-a dus la muzeu?

O evanghelie ferecată în aur a ajuns la Muzeul de Artă din București, o anaforniță a ajuns la Muzeul Mogoșoaia și multe altele.

Era mare obștea pe timpul doamnei Maria Brâncoveanu?

Din ce știm noi, depășea numărul din ziua de astăzi. Astăzi suntem 17 maici, iar în perioada aceea erau 30-40 maici. Nu a fost o mănăstire foarte mare, dar mănăstirea Surpatele a urmat pașii celor mari.

Știți cine a fost prima maică stareță? Se mai păstrează documentele despre viața de obște de atunci?

Da, este o întrebare bună la care ar trebui să reflectăm noi tineretul de astăzi. Ne pare rău că nu știm.

Există o arhivă a mănăstirii cu documente ale mănăstirii?

Nu, noi nu am găsit nimic. Micul documentar scris pe care îl prezentăm credincioșilor care vin la noi este făcut de maica stareță dinaintea mea, din ce s-a informat și dânsa în urmă cu 20 de ani. Nu s-a găsit o arhivă, un pomelnic al maicilor bătrâne, al maicilor starețe.

Atunci este bine că facem aceste convorbiri pentru că ele vor rămâne. Cât timp a fost părăsită mănăstirea? Cine a dispus reluarea vieții monahale?

S-a închis pentru că nu se mai puteau susține maicile din lipsă de fonduri și din ce știm noi, la iniţiativa Ministerului Culturii și Cultelor, s-a redeschis mănăstirea. Mănăstirea Surpatele a fost părăsită 57 de ani. În anul 1926, cinci maici s-au rupt din obștea Mănăstirii Dintr-un Lemn și au urcat la Mănăstirea Surpatele. Biserica și clopotnița rămăseseră intacte și sperăm să rămână mult timp așa. Chiliile au fost refăcute după o gravură a unui francez la 1860. După această gravură s-au construit chiliile în care stăm noi astăzi. Intenționăm, pe viitor să întregim ansamblul.

Au rămas mărturii? De unde știți aceste lucruri?

Din grupul de 5 maici, una dintre măicuțe a trăit până în zilele noastre, până când am venit noi la mănăstire, în anul 1998.

Aici ați venit prima dată?

Nu. Am fost la mănăstire la Viforâta, vorbesc de mine. Măicuța era foarte în vârstă. Se numea maica Antonina Oprea, era schimnica noastră. Este ultima treaptă pe care o poate urca o maică. Aceasta presupune mai multă rigurozitate în activitatea monahală. Această maică a trăit nouăzeci și ceva de ani.

Ați reușit să stați de vorbă cu maica?

Personal nu, pentru că eu am venit aici în anul 1998. Maica a murit în decembrie 1997 și noi am venit în vara anului 1998. A apucat să vorbească cu maicile de aici. Aceste povestiri sunt consemnate în istoricul mănăstirii și este și o teză de doctorat a unui preot alcătuită şi în baza lor. Avem o copie a lucrării, în care sunt povestite aceste lucruri. Ce este foarte important este faptul că biserica s-a menținut în forma ei initială de la 1706 și ce avem în biserică este foarte preţios. Catapeteasma, care este în lemn de tei, foarte frumos sculptată, o dantelărie în lemn de tei, este originală, icoanele originale, icoanele împărătești, candelabrul. Pictura care este o bijuterie şi a fost realizată de pictorii Mănăstirii Hurezi, patru pictori, Ștefan, Iosif, Andrei și Hranite, de la Școala brâncovenească de la Hurezi.

Povestiți-ne cum ați intrat dumneavoastră în mănăstire. Ați avut o chemare, cum ați simțit acest sentiment că trebuie să vă îndreptați spre casa Domnului?

Vorbind la modul general, cred că oricine pășește în casa lui Dumnezeu pentru a duce viața de mănăstire trebuie să aibă o chemare și dacă nu este vocație, nu este trăire și nu poți să-ți continui viața până la adânci bătrâneți. Eu m-am născut în comuna Jilava, lângă București, am terminat liceul economic în București, după liceu am lucrat câteva luni, dar în suflet aveam o chemare și ceva deosebit față de biserică și față de Dumnezeu, încă din clasa a-X-a de liceu. Aveam o anumită înclinație către biserică. Sunt și cazuri în care se pleacă brusc, dar sunt și cazuri în care este prelungită perioada de trecere. A fost cu dragoste de bisercă și de Dumnezeu. Sunt multe care vin și pleacă pentru că nu se pot acomoda. Chiar în perioada de când sunt eu stareță am avut și asemenea cazuri. Dar, fiecare om are viața și drumul lui.

Se întâmplă să vină femei care, suferind o puternică decepție, nemaiputând să se adapteze, cred că găsesc refugiul în mănăstire?

Da, aşa gândesc unele persoane. Majoritatea dintre noi îl căutăm pe Dumnezeu atunci când dăm de un necaz, de o supărare mare şi sufletul este mai zdrobit, abia atunci îl căutăm pe Dumnezeu. Este foarte bine şi este un lucru potrivit să-l cauţi pe Dumnezeu, dar nu când eşti într-o greutate, într-o suferinţă. Dacă au trecut aceste probleme revii la starea iniţială.

În general ce evenimente au provocat retragerea în mănăstire? Decepţii în dragoste, sau sărăcie, moartea cuiva apropiat? Ce se întâmplă?

Am avut un caz acum vreo cinci ani, o tânără, sora Ileana. Era o fată destul de simplă. A stat decât trei luni de zile. Era foarte muncitoare, destul de cuminte, dar a venit fără o explicaţie foarte clară. A zis că vrea şi ea la mănăstire. Eu i-am spus că dacă vine la mănăstire, rămâne o viaţă. Nu poţi să vii astăzi şi să vrei să pleci mâine. A zis că nu ştie ce să facă, dar o să încerce să vadă dacă poate. Atunci am anunţat şi Arhiepiscopia, iar după trei luni de zile am fost nevoite să chemăm poliţia pentru că a venit un tânăr după ea care a spus că este fratele ei. În final, am aflat că era un prieten de-al ei. A fost o altă situaţie. Acum nu ştiu dacă pentru ea a fost o decepţie când a plecat şi omul respectiv a avut o legătură cu ea. Cert este că a plecat. Dacă ea nu ar fi avut o legătură cu acea persoană credem că ar fi făcut faţă la mănăstire. Era tipul de om liniştit, se putea adapta în timp, însă nu a avut acea chemare din suflet. Adică în momentul în care alegi drumul acesta simţi că nimeni nu trebuie să te oprească. Multă lume nu înţelege, dar dacă nu ajungi la nebunie nu poţi să vii aici. Noi nu am putea să trăim fără să iubim pe semenii noştri pentru că nu l-am iubi pe Dumnezeu. Revenind la mine. Am ajuns la Mănăstirea Viforâta prin sfatul părintelui meu duhovnic pe care îl aveam la momentul respectiv, un părinte de la o biserică din Bucureşti. Mănăstirea Viforâta este o mănăstire mare.

Aţi anunţat părinţii, familia, cum aţi făcut?

Nu, nu am anunţat pe nimeni, pentru că eu fac parte dintr-o familie cu trei copii, eram cea mai mare şi părinţii nu au fost de acord niciodată cu plecarea mea la mănăstire. Nici un părinte nu este de acord cu aşa ceva pentru copilul lui. La anul, împlinesc 20 de ani de când sunt la mănăstire şi le-a cam trecut această supărare. S-au obişnuit cu ideea.

Nu v-au dat dispărută?

Nu. Le-am lăsat un bilet scris pe masă, scurt, mamei, în care îi spuneam să nu se supere şi să stea liniştită pentru că unde merg va fi foarte bine, şi o rog să aştepte un semn de la mine. Să nu mă caute. Acel semn a apărut cam târziu pentru că în mănăstirea unde am intrat prima dată maica stareţă făcea parte din generaţia maicilor cu rânduială şi cu tradiţie, venea de la Mănăstirea Hurezi, nu mi-a dat voie decât după o lună de zile să dau veste acasă. Abia acum îmi dau seama că la rândul meu am devenit şi eu mamă pentru celelalte maici, acum realizez ce înseamnă să porţi grija copiilor. Cu ajutorul lui Dumnezeu le-am dat de veste, le-am spus unde sunt, au venit, au văzut unde mă aflu şi s-au resemnat. Au înţeles că asta îmi este menirea, acesta îmi este drumul şi nu vreau să mă întorc. M-au întrebat ce mi-a lipsit. Le-am spus că am plecat după o foame sufletească, duhovnicească. Nu-ţi trebuie nimic. Poţi să ai orice din cele materiale, însă tu, care pleci la mănăstire, nu găseşti în lume acel ceva care îţi lipseşte.

Cât aţi stat la Mănăstirea Viforâta?

Am stat doi ani de zile. Am plecat din propria voinţă pentru că era o mănăstire mare, cu 120 de maici, era o activitate intensă, iar puterile mele fizice şi psihice nu mă ajutau. Aveam 20 de ani în vremea aceea şi nu am putut să duc rânduiala de acolo. Am plecat cu binecuvântarea maicii stareţe şi a părintelui de acolo. Părintele meu duhovnic era părintele Dosoftei. I-am prezentat problema în primul rând părintelui duhovnic şi mi-a spus că dacă nu mă simt împăcată cu mine însămi, pot să plec. Vroiam mai multă linişte, vroiam să pot să particip la slujbă. Încă nu eram călugăriţă. Eram soră, eram novice. Atunci părintele Dosoftei a fost cu multă înţelegere şi cu multă grijă şi mi-a spus că dacă nu reuşesc să mă acomodez să nu mai continui.

Ce se întâmpla acolo la mănăstire? Nu sunt multe 120 de maici ?

Acolo au o livadă foarte mare de pruni, de meri. De dimineaţa până seara era foarte multă muncă.

Nu erau şi ateliere de pictură, de sculptură, de broderie?

Nu, atunci când am fost eu acolo nu erau, numai câteva măicuţe lucrau scufii, ceea ce purtăm noi maicile pe cap. Era perioada de după 1990, era anul 1996. Mănăstirea Viforata avea azil de bătrâni şi cred că mai are şi astăzi. Noi, tineretul, aveam activităţi la bucătărie, cel mai mult la grădină o parte din noi, iar cealaltă parte îngrijeam de maicile bătrâne şi fostele preotese. Acestea erau ascultările noastre.

Când aţi plecat de acolo?

Am plecat în anul 1998 de la Mănăstirea Viforâta către Bucureşti în prim pas şi am vorbit cu fostul meu duhovnic care mi-a spus aşa: tată, căutăm o mănăstire mai mică. Eu ţi-am spus de prima dată că ar fi trebuit să te îndrepţi la o mănăstire mai mică! Atunci m-a îndreptat către Mănăstirea Surpatele. Fosta maică stareţă Tecla Bădescu era din Bucureşti. Ea m-a primit aici. În perioada de vară, când vedea un grup care era însoţit şi de un preot îi chema aici şi îi servea cu un pahar de apă rece şi cu o dulceaţă. Dânsului i-a rămas o imagine foarte frumoasă a Mănăstirii Surpatele în vremea aceea şi atunci m-a îndrumat să merg acolo. Şi-ţi vei găsi şi liniştea acolo pentru că este o mănăstire retrasă, la poalele unei păduri, cred că o să-ţi placă, mi-a spus. Am ajuns aici într-o zi de vară. Nu ştiam zona şi am ajuns mai întâi la Mănăstirea Dintr-un Lemn, dar până la urmă am ajuns aici. Eu de fapt venisem doar să întreb dacă mă primeşte, însă maica stareţă a fost foarte bucuroasă. Maicile de aici au rămas cam surprinse că m-a primit pentru că de regulă nu prea primea de la o altă mănăstire. Şi este bine ca mai mult de două mănăstiri să nu se schimbe. După câteva zile m-am dus la mănăstire la Viforâta, am anunţat, mi-am luat tot ce aveam acolo şi m-am prezentat aici.

Aveaţi bagaj mare?

Nu. „La mănăstire nu trebuie să pleci cu nu ştiu câte care de ţoale, trebuie să pleci cu care multe de răbdare”. Aşa spunea Părintele Cleopa. Mi-a arătat maica stareţă o cămăruţă unde puteam să locuiesc împreună cu încă două maici. Am fost integrată în obştea mănăstirii şi am primit ascultări care se fac şi astăzi. Nu avem o ascultare fixă. Toată lumea trece prin toate. O săptămână face paracliserie, rânduiala care se face la biserică.

Ce presupune asta?

Ca paraclisier, dimineaţa trebuie să ai grija începerii slujbei, aprinzi candelele, începi slujba. Tu încui şi descui biserica. Se face şi curăţenie şi tot ce ţine de biserică. După aceea mergi la bucătărie, ca bucătar, apoi la văcuţe. Nu mai sunt aceleaşi animale acum. Am menţinut decât trei văcuţe. În obşte nu se mănâncă carne, decât lapte, brânză, ouă şi peşte. Este şi o nevoie să ţinem animalele dar ne şi place să le îngrijim. Avem şi grădină unde avem o măicuţă care se ocupă. După ce faci o săptămână la biserică intri în liber, cum zicem noi, dar intri în ascultările de grădină, la fân, te duci în toate activităţile din gospodărie. Asta se întâmplă în perioada de vară, iar iarna avem lucrul de mână. Făcem metanii de mână. Mai nou avem şi un mic atelier de sculptură şi sunt foarte bucuroase maicile.

Au învăţat undeva să lucreze, au făcut vreo şcoală?

Înalt Preasfinţitul a dat pe o maică de la Mănăstirea Bistriţa pentru o lună de zile pentru a le învăţa pe măicuţele noastre. Maicilor le-a plăcut şi au prins imediat. Câteva sunt chiar pricepute. Cu desfacerea este mai greu, dar sperăm să ne mai ajute Arhiepiscopia. Mai avem şi un mic atelier de ţesut unde lucrează două maici. Facem carpetuţe olteneşti.

Le puteţi vinde?

Nu le-am făcut pentru desfacere. Le-am făcut pentru mănăstire, pentru scaunele maicilor de la trapeză, pentru interior.

Câţi ani aţi fost doar soră?

Am stat din 1998 până în 2000. În anul 2000 maica stareţă Tecla Bădescu m-a rânduit şi m-a trecut în treapta de rasoforă, este prima treaptă în monahism, dându-mi numele de Eftimia, numele de la Sfântul Eftimie cel Mare. Slujba a fost săvârşită de părintele stareţ de la Cozia, părintele Vartolomeu.

Înainte cum vă chema?

V-aţi obişnuit repede cu numele monahal?

Da. Cu ajutorul lui Dumnezeu, da. Parcă dintotdeauna m-a chemat aşa. Chiar mi-a fost drag acest nume. Când îţi este dragă biserica şi îl iubeşti pe Dumnezeu, orice modificare, orice schimbare care vine în acest sens este binevenită sufletului. Adică o primeşti ca şi când făcea parte şi era de acolo. În 2004, maica stareţă a făcut un accident vascular, până atunci ea fiind o maică foarte dinamică şi implicată în mănăstire, iar în 2007 a murit. În anul 2005, după rânduiala lui Dumnezeu, Înalt Preasfinţitul Gherasim a hotărât să vină la Surpatele şi să aleagă o nouă stareţă. În perioada aceea era maica Magdalena care era mai apropiată de maica stareţă, o ajuta, o perioadă fiindu-i ucenică, maica econoamă, iar eu cam de un an de zile încercam să o ajut. Maica Magdalena era ocupată şi cu alte activităţi şi nu le putea susţine pe toate şi atunci m-a solicitat pe mine ca să o ajut pe maica stareţă. Cam un an de zile am fost mai apropiată şi mai implicată acolo în camera maicii stareţe.

Dânsa v-a propus?

Din ce ştiu eu aşa a fost.

Alegerea cum s-a făcut?

Înalt Preasfinţitul Gherasim a venit la noi, cred că în ajun de Cuvioasa Parascheva, toamna, împreună cu părintele Vartolomeu, au întrebat pe fiecare ce studii avem, iar după aceea au mers la maica stareţă la chilie. Şi atunci, cu siguranţă, maica stareţă împreună cu dânşii au hotărât. Au făcut nişte bileţele, au mai trecut încă două maici, printre care m-au trecut şi pe mine.

Ce schimbare se petrece în sufletul unei călugăriţe când devine stareţă? Vi s-a părut o misiune grea?

Destul de grea. Aveam 29 de ani atunci. Cu o viaţă de mănăstire de doar 9 ani este greu.

A doua zi aţi strâns obştea şi aţi început să organizaţi?

Nu. Nu a fost chiar aşa. Maicile m-au susţinut foarte mult. Treptat. A fost mai greu să mă acomodez cu ideea. A fost destul de greu. Mie mi se părea întotdeauna că sunt cea mai mică din obşte. Mi se părea ciudat ca eu, cea mai mică, să intru la cârma obştii. Odată sau de două ori am fost la Înalt Preasfinţitul Gherasim şi tot mă plângeam că nu fac faţă şi că sunt alte maici care chiar ar fi potrivite, mai capabile pentru ascultare. Atunci dânsul mi-a zis să mă duc acasă liniştită şi să văd că Dumnezeu o să-mi dea putere. În momentul în care eşti stareţ realizezi că toate ascultările sunt cu răspundere. Să fii stareţ înseamnă să răspunzi pentru ceilalţi să-ţi pui sufletul pentru ei, să le devii prieten, să te faci una cu tot.

Este bogată mănăstirea Surpatele?

Este bogată duhovniceşte, spiritual. Pot să vă spun că am fost la mănăstiri şi în alte zone şi oriunde m-am dus, oriunde m-am întors, tot aici aş fi venit. O simt încărcată cu o linişte aparte. Este ceva deosebit. Din acest punct de vedere este bogată. Din punct de vedere material nu este săracă, dar nici bogată. Este undeva la nivelul la care putem să ne ducem traiul de zi cu zi.

Mulţumim din suflet pentru discuţia pe care am avut-o!

Sănătate! Doamne ajută!

 

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea)