Părintele Ştefan Zară: „Mă întreb mai mult unde sunt decât cine sunt”
Părintele Ștefan Zară este preot la Paraclisul arhiepiscopal „Buna Vestire” din Râmnicu-Vâlcea, Consilier cultural și comunicații media al Arhiepiscopiei Râmnicului, profesor la Seminarul Teologic „Sf. Nicolae”. Din anul 2010 este doctor al Universității din București, având ca specializare Patrologia și istoria literaturii creștine post-patristice. A publicat o serie de volume și zeci de studii în periodice de specialitate.
Înainte de a vă adresa orice altă întrebare, vă provocăm să realizaţi un autoportret. Cine sunteţi, părinte Ştefan Zară?
Îmi este tare greu să zugrăvesc în câteva cuvinte portretul meu. Nici nu m-a preocupat prea mult lucrul acesta. Mă întreb mai mult unde sunt decât cine sunt. Mă întreb unde mă aflu eu pe drumul Împărăției lui Dumnezeu și dacă am făcut ceva în ziua aceasta să mă apropii mai mult de Dumnezeu.
Dar ca să încerc să schițez, așa cum doriți, un autoportret, în câteva cuvinte, cred, nădăjduiesc că sunt un slujitor al lui Dumnezeu. Nădăjduiesc că sunt un om care se raportează cu sinceritate la Dumnezeu și la oameni și mă feresc de ceea ce ne paște pe mulți: formalismul și teama de a ieși în lume așa cum suntem noi, cu păcatele și neputințele noastre. De prea multe ori, în raport cu semenii, ne punem o mască, încercând să părem altceva decât suntem și uneori ajungem să ne confundăm și noi cu acea mască. Încerc să fiu mereu eu însumi cu firescul neputințelor mele. Mă străduiesc să fiu, în tot ceea ce fac și gândesc, în așa fel încât să nu-mi fie rușine să mă întâlnesc cu Hristos și o fac ori de câte ori am puterea să săvârșesc Sfânta Liturghie.
Vă rugăm să ne descrieţi procesul psihologic prin care aţi luat decizia de a merge pe drumul preoţiei.
Lucrurile nu sunt chiar așa livrești, cărturărești, cum s-ar părea din întrebarea Domniilor Voastre. Nu este vorba de un proces psihologic, ci de un răspuns la o chemare a lui Dumnezeu. Răspunsul pe care îl dai la chemarea lui Dumnezeu nu este un mecanism sau proces psihologic, ci o asumare a vocației. Sigur că asumarea acestei chemări presupune anumite întrebări, anumite frământări sufletești, dar mai mult decât toate presupune rugăciune. Asumarea chemării lui Dumnezeu la slujirea Lui este (sau ar trebui să fie) întotdeauna rodul rugăciunii.
În ceea ce mă privește pe mine, nu sunt dintr-o familie cu tradiție preoțească, chiar deloc. Nu știu să fi avut vreun înaintaș în familia mea preot, majoritatea sunt sau au fost profesori sau medici. Am ales preoția la maturitate și consider, la modul cel mai sincer, că asumarea acestui drum este roada împreună sfătuirii mele cu duhovnicul și a rugăciunii.
Cum am simțit chemarea lui Dumnezeu, cum am conștientizat-o? Mai sunt și taine în viața noastră pe care nu le putem spune.
Nu v-ar fi atras călugăria ?
Ea m-a atras, dar nu am atras-o eu (râde). Glumesc, evident.
La modul cel mai sincer, da. Dar să nu credeți că am chipul acesta (cu barbă și păr lung) din nostalgie pentru monahism. Barba și părul lung sunt în portul firesc, tradițional al preotului. Îmi amintesc că unul dintre capetele de acuzare a lui Ion Creangă. atunci când a fost caterisit a fost și acela că și-a tuns părul asemenea mirenilor.
Revenind la întrebarea Dumneavoastră, răspunsul este că am avut gânduri de călugărie, dar, iată că, până la urmă, m-am căsătorit și dau slavă lui Dumnezeu pentru lucrul acesta pentru că am o familie minunată care mă împlinește și îmi oferă bucurii mari.
Ce modele spirituale aţi avut şi aveţi ?
Modelul fiecărui creștin trebuie să fie în primul rând Hristos Domnul, așa cum El Însuși ne îndeamnă: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.
Referindu-ne la modelele pământești, îl am ca model, în primul rând, pe duhovnicul meu, la care mă spovedesc de aproape 20 de ani și pe care îl consider om sfânt. Sfința Sa m-a format duhovnicește, dar a avut o contribuție foarte mare și la formarea mea intelectuală.
Dintre duhovnicii mari pe care i-a avut neamul nostru și din scrierile cărora încă încerc să mă formez, căci sunt departe de ceea ce ar trebui să fiu, sunt Părintele Paulin Lecca, Părintele Nicolae Steindhardt, Părintele Cleopa și Cuviosul Paisie Olaru.
V-aţi gândit vreodată la preoţii altor confesiuni? Cum vă raportaţi la aceştia?
Nu doar că m-am gândit, dar am și dialogat de multe ori cu preoți și teologi ai altor confesiuni. Mă raportez la ei cu firescul care îmi este dat și cu sinceritatea de care sunt în stare. Nu am preocupări ecumeniste și nici simpatii mari în rândul celor de alte confesiuni. Dar, ca intelectual, sigur că admir o serie de personalități și chiar clerici din rândul altor confesiuni. Poate vă surprinde, dar admir mult un pastor baptist, Marius Cruceru. Este o personalitate uriașă și apropiat atât de mult de Sfinții Părinți, încât mă întreb deseori cum de nu este încă în Biserica Ortodoxă. Timpul e relativ … (râde).
Cât este muncă şi cât este vocaţie în izbânda misiunii pastorale?
Dacă dormi doar patru ore pe noapte și în rest lucrezi, sigur ai vocație (râde).
În orice slujire, în orice lucrare, trebuie vocație. Fără acel minim talant pe care să-l înmulțești, oricât ai munci, nu vei avea roadele așteptate în ceea ce faci și, mai mult decât atât, nu vei avea odihnă, nu te vei simți împlinit.
Nu doar în slujirea preoțească, dar cu atât mai mult în această misiune, trebuie chemare de la Dumnezeu, iar răspunsul la această chemare, vocație, să fie însoțit de multă, multă osteneală. Nu există rețetă pentru izbânda misionară: pui atâtea grame de vocație, și muncă după gust și sigur faci minuni în pastorație. Nu. Dar ambele elemente sunt esențiale: vocație, dar de la Dumnezeu, și multă muncă. Astfel, cu siguranță, Dumnezeu îți va dărui roadă bogată în orice domeniu.
Ce este Taina Preoţiei?
Ca să înțelegem măreția preoției, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dacă s-ar întâlni pe drum cu un preot și un înger, îninte s-ar pleca preotului până la pământ, i-ar săruta mâna sfințitoare și abia apoi s-ar pleca și îngerului. Preoția este un mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor, aceasta este învățătura Sfinților Părinți. Preotul este continuatorul preoției lui Hristos, este cel care ia în palmele sale păcătoase Însuși Preacurat Trupul Mântuitorului Hristos.
Preoția nu este o joacă, nu este deloc o joacă, ci lucrare la care trebuie să ai multă, foarte multă responsabilitate: atâtea suflete sunt în grija ta, să dai seama pentru ele înaintea lui Dumnezeu. Este greu să dai răspuns pentru tine, pentru sufletul tău, dar pentru alte atâtea suflete!
Chiar dacă accentuez firesc măreția preoției, nu putem trece cu vederea aspectul de jertfă permanentă către aproapele ale acesteia. Cuviosul Sofronie Saharov spunea că „A purtat haina preoției șaizeci de ani, dar de fiecare dată când se întâlnește cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană își pleacă capul în fața acesteia”. Măreția preoției stă și în aceasta: să știi să te pleci în fața aproapelui, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Să Îl vezi întotdeauna pe Hristos în aproapele tău și să te porți cu acesta ca și cu Hristos Însuși. Nu este ușor.
Dar ce popa-i schizofrenic să spună una și să facă alta? (râde)
Zicala aceasta este plină de ironie, dar departe de Ortodoxie. Din păcate, este fundamentată pe realitate pentru că de prea multe ori preotul nu mai este un model în societate, așa cum ar trebui să fie. Preotul trebuie să aibă viața, după cuvintele pe care le predică. Nici nu poate fi credibil un preot care una zice și alta face. Vedeți că, în zilele noastre, vorbele nu mai au greutate, și-au pierdut mult din valoare: nu mai suntem credibili în fața aproapelui. Ca să dăm greutate cuvintelor noastre, trebuie să le acoperim cu fapte.
Învățătura evanghelică este să faci ceea ce înveți, să aplici mai întâi pe tine, devenind astfel model credibil pentru celălalt. Sfântul Apostol Iacov spune că „Credința fără fapte moartă este”. Nu poți să înveți una și să faci alta.
Preotul trebuie să fie în așa fel încât credinciosul să-l urmeze. Copilul mic își urmează întru totul părintele și are încredere totală în el. Așa trebuie să fie și cu preotul: credinciosul să aibă încredere totală în el, să aibă curaj să-și pună sufletul cu tainele sale în mâinele lui ca duhovnic.
Dacă zicala asta, într-adevăr, își are un oarecare fundament în realitate, atunci trebuie să facem ceva, să ne schimbăm, iar lucrul acesta trebuie să-l începem cu noi: să ne schimbăm noi viața, nu să așteptăm ca semenul nostru să o facă întâi. Preotul trebuie să fie model, să fie un far după care să se călăuzească credincioșii. Cum putem cere credincioșilor să-și sfințească viața, iar nouă să nu ne pese de sfințenie? Lumea nu o putem schimba prin vorbe goale, ci prin fapte. Să începem cu noi!
Vă provocăm să depănaţi amintiri de pe drumul devenirii ca sacerdot. Când a fost cel mai greu, când, cel mai frumos?
În preoție, cel mai greu mi-a fost ca preot de spital, iar cel mai frumos timp din preoție a fost tot ca preot de spital. Am fost preot la un spital din București cinci ani, în care am slujit Sfânta Liturghie în fiecare duminică și sărbătoare pe holul acestuia. În zilele de rând, lucrătoare, nu puteam sluji pentru că holurile erau pline. Nu mi-a fost deloc ușor, însă bucuriile cele mai mari din preoție acolo le-am avut. Sfintele Liturghii de acolo mă făceau să mă simt ca într-un schit: era liniște cum niciodată nu am mai avut. Apoi la parohie în București au fost altfel de bucurii: dragostea cu care m-au înconjurat credincioșii de acolo a fost incredibilă, nu mă așteptam și nu cred să o mai întâlnesc în vreo parohie.
Suntem convinşi că veţi găsi cuvântul ce exprimă adevărul. Ce simte şi ce gândeşte părintele Ștefan în timpul sacru al Liturghiei ?
Starea de jertfă a lui Hristos pentru păcatele noastre, iubirea lui Dumnezeu față de noi, pace, bucurie, liniște …, dar toate acestea în neputințele noastre. Gândul lesne fuge spre cele lumești.
Cum apreciaţi rolul preotului în societatea românească de azi ? Ce este preotul român acum, ce ar trebui să fie ?
Din păcate se lovește tot mai mult în Biserică și preoție, în zilele noastre, iar lucrurile acestea se fac dirijat, controlat. Știu ce spun și îmi asum cuvintele. Singurul liant al neamului nostru este sau mai era Biserica, acum se încearcă și distrugerea acestui liant.
În societatea actuală, preotul nu își mai are locul pe care ar trebui să îl aibă. Sigur că nici noi nu mai suntem ce ar trebui să fim. Părintele Arsenie Boca sesiza această nevoie alarmantă a neamului românesc, spunând: “Vreţi preoţi buni? Naşteţi-i! Toată decăderea e de la părinţi începătură. Iubiţi-i pe preoţi acum, până-i mai aveţi în mijlocul vostru, căci va veni o vreme când nu-i veţi mai avea!”.
Ne-am îndepărtat mult de viețuirea Părinților de odinioară. Nu mai suntem sarea pământului, așa cum Hristos ne cere. Sau poate că ceilalți sunt, dar eu nu…
Care este, părinte, modul ideal în care preotul ar trebui să se raporteze la viaţa politică?
„Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 17-19). Acesta este modul de raportare al preotului la polis. Preotul nu își are aici polis –ul, nu își are aici cetate, ci dincolo trebuie să își facă cetate stătătoare. Dacă preotul nu este de aici și pentru aici, ci doar ca să-i călăuzească pe credincioși către Împărăția lui Dumnezeu, cum să facă preotul politică? Sub nicio formă preotul nu are ce căuta în viața politică. În social da, cu mult mai mult decât o face astăzi, dar nu în politic.
Știți care este singura politică a preotului? Rugăciunea. Aceasta este politica, chiar arma politică a preotului . (râde)
Preotul să se roage! Pentru asta este el chemat de comunitate. Arma lui, rugăciunea, este mai eficace decât orice armă politică și mai durabilă decât orice program politic.
Dacă ne-am ruga cu adevărat, lumea s-ar schimba mult în bine. Spune Hristos Domnul în Evanghelia după Ioan că „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină”. Să învățăm să ne plecăm genunchii la rugăciune! Asta să fie politica noastră a preoților! Și să creștem ca părinți fii duhovnicești care nu uită de Dumnezeu și de valorile morale în politică! E singura politică care ne duce pe noi preoţii în Rai.
Ne aflăm într-o societate plină de idoli, idolul banului, al gloriei, al sexului, al mass-media. Cum trăieşte familia preotului Ştefan Zară printre aceşti idoli?
Poate vi se pare de necrezut, dar eu şi familia mea, după nouăsprezece ani de muncă, din care nouă de preoţie nu avem nimic în proprietate. Sau da, avem. Singurul lucru pe care îl avem este un Matiz cumpărat second-hand. Dar nici nu ne dorim ceva. Să ştiţi că nu ne lipseşte nimic, Dumnezeu are grijă de noi. La ce bun să am avere și să mi se îmbolnăvească copiii sau mai știu eu ce? Suntem împliniți și fericiți așa, fără casă, conturi în bănci sau altele.
Dacă încerci să duci o viață simplă, te împlinești mai ușor, ești mai odihnit și fericit.
Sigur că nu este ușor să duci o viață creștină în zilele noastre. Eu deranjez prin ținuta mea, deranjez că bat clopotul, deranjez că slujba se aude și în curtea Bisericii, dar nu am voie să mă simt deranjat de înjurăturile din jurul meu, de vorbele urâte, de ținutele prea dezbrăcate ale unora…Sigur că nu este ușor, dar lucrurile acestea sunt astfel pentru păcatele mele.
Soţia preotului mai este o preoteasă, ori în prim-plan apare statutul ei social personal ?
Eu nu aș fi fost astăzi ceea ce sunt, dacă nu aș fi găsit în soția mea un sprijin real. Exceptând viața și preoția, cel mai mare dar pe care Dumnezeu mi l-a făcut este soția mea și, implicit, copiii. Soția mea a înțeles întotdeauna menirea pe care o are un preot și a știut să se sacrifice de foarte multe ori. Eu nu aș fi fost în stare de asta. Mă susține enorm în tot ceea ce fac. Mă susține mai mult decât o fac eu. De foarte multe ori când mă simțeam slăbit și vroiam să renunț la vreun proiect, ea a fost cea care m-a întărit. A avut și are un rol excepțional pentru mine. Și la rugăciune, și la citit, și la scris, ea este cea care mă îndeamnă mereu. Fără sprijinul ei nu aș fi fost nimic. Îi datorez multe.
Copiii preotului au o condiţie specială în raport cu alţi copii ?
Nu. Ce condiție specială!?! Sunt copii ca toți ceilalți. Poate uneori priviți ca mai ciudați, în rest nimic. Încercăm să-i protejăm de ceea ce este astăzi în jur. Ai mei cresc fără televizor și încercăm să îi facem să conștientizeze ce este important în viață și ce nu.
Vă rugăm, acum, să ne vorbiţi despre ÎPS Varsanufie. Ştim că îl cunoaşteți de mult timp şi i-aţi fost alături pe drumul ascensiunii sale spre statutul de arhiereu.
Da, într-adevăr, îl cunosc de mult timp pe Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie. Mă spovedesc la Înaltpreasfinția Sa, cred că din prima sau a doua lună după ce a fost preoțit, în anul 1998, nici gând pe atunci la mine că mă spovedeam la cineva care va ajunge arhiepiscop. Era stareț la Radu Vodă, în București. Mă îndrumă din anul doi de Facultate și îi mulțumesc pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine, eu fiind o persoană foarte dificilă.
Cum îl cunosc eu pe Înaltpreasfințitul Varsanufie? Așa cum fiecare ucenic ar trebui să-și cunoască și recunoască duhovnicul: ca pe un om sfânt. Dacă l-aș fi considerat altfel, vă dați seama că de mult aș fi plecat de lângă Înaltpreasfinția sa sau cel puțin aș fi rămas la parohie în București și nu aș fi venit în Vâlcea, urmându-l. Îl cunosc bine ca pe un arhiereu călugăros, tradționalist, care iubește Biserica și neamul său mai mult decât orice. Înaltpreasfințitul e un om duhovnicesc, un om al rugăciunii și nu mă înșel când spun lucrurile acestea. Este un arhiereu care calcă pe urmele Părinților din vechime.
Nu știu dacă eu i-am fost alături în acest drum, așa cum ați spus, însă știu sigur că Înaltpreasfinția Sa a fost alături de mine și purtându-mă mereu în rugăciune.
Cum apreciaţi schimbările care au apărut în viaţa Arhiepiscopiei Râmnicului în cei doi ani de la întronizarea ÎPS Varsanufie?
Cred că lucrurile s-au dinamizat foarte mult și se dă o atenție sporită trăirii duhovnicești și proiectelor culturale de anvergură, ceea ce este firesc, fiind un arhiepiscop tânăr, după un ierarh ce ajunsese la aproape o sută de ani.
Nu vreau să analizez eu schimările din ultimii doi ani, fiind oarecum subiectiv, implicat în proiectele Înaltpreasfinției Sale. Domnia Voastră trebuie să faceți analiza.
Nu sunt un vizionar, dar, așa cum am spus, am deplină încredere în Înaltpreasfințitul Varsanufie și cunoscându-i oarecum capacitatea și puterea sa de muncă, nădăjduiesc că va fi foarte bine.
Sunteţi consilier cultural al Arhiepiscopiei Râmnicului. Ce statut frumos! Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre munca Sfinţiei Voastre în această calitate.
Da, sunt consilier cultural și comunicații media al Arhiepiscopiei Râmnicului și îmi place mult ceea ce fac. Din fericire pentru mine, fac totul cu multă pasiune. Ce face un consilier cultural? Coordonează activitatea culturală a eparhiei cu tot ceea ce implică aceasta: simpozioane, conferințe, spectacole ș.a. De asemenea sunt directorul noii edituri a Arhiepiscopiei Râmnicului, Editura Praxis, la care după cum știți avem un program editorial bogat și variat.
Sunteţi şi preot şi profesor. Sunteţi mulţumit de organizarea şi calitatea învăţământului teologic ?
Sunt în învățământ de pe băncile facultății, de aproape nouăsprezece ani și pot spune că am fost martor la decăderea învățământului românesc. Nu sunt mulțumit deloc, nu doar de învățământul teologic, dar nici de cel laic.
În ceea ce privește învățământul teologic, după părerea mea, este mult prea scolastic, prea puțin îl formează duhovnicește pe tânăr; se pune greșit un accent prea mare pe informație, în defavoarea formării elevului seminarist. Și, din păcate, s-a ajuns astăzi să nu mai aibă nici informație substanțială, nici să fie format duhovnicește.
Spun unii că tineretul tinde să îşi piardă credinţa şi, mai ales, încrederea în Biserică. Împărtăşiţi această opinie ?
Din păcate tinerii zilelor noastre sunt „forțați” să își piardă credința. Pe de o parte, sunt anumite grupuri, anumite organizații care fac lucrul acesta deliberat, voit, bine gândit și programat de ei, iar pe de alta, îi mai dărâmăm și noi cu neputințele noastre.
Dar, slavă lui Dumnezeu, încă sunt mulți tineri în Biserică. Să vă uitați în unele biserici din Capitală că sunt arhipline cu tineri. Cred că acolo unde preotul este model pentru aceștia, unde preotul reușește să se apropie de tineri și pe aceștia de Hristos, tinerii sunt și vor rămâne în dreapta credință. Și dacă ei nu sunt acolo unde ar trebui să fie, numai noi suntem vinovați: îi avem așa cum îi creștem.
Sunt frământări mari pe toate planurile vieţii contemporane şi, în acest context, remarcăm frământări şi în lumea bisericilor ortodoxe. Cum le interpretaţi?
Fiind tot mai multe frământări și neliniști în societate, este firesc ca și în Biserică să se întâmplă aidoma. Sunt aceeași oameni și în societate, și în Biserică. Dar, repet ce am spus, sunt ferm convins că se încearcă de către mulți o destabilizare a Bisericii noastre. Nu comentez eu cine și de ce, dar simt că știți chiar mai bine decât mine lucrurile acestea.
Se vorbeşte enorm despre conflictul dintre culturi şi religii, iar în mod concret despre emigraţia islamică în Europa. Care punctul de vedere al Sfinţiei Voastre despre aceste subiecte?
Lumea de astăzi este tot mai conflictuală pe toate planurile. A crescut dramatic violența, starea de incertitudine, corupția ș.a. La lucrul acesta s-a ajuns voit, cum am spus. Iar una dintre principalele cauze actuale pe care o văd eu este încercarea de globalizare. Iar emigrația islamică din Europa a fost voită. Se urmărește destabilizarea Europei și a valorilor care au ținut Europa unită. Nu este deloc un război al religiilor, este un război al intereselor.
Sunteţi un om al cărţilor. Ce citiţi ? Ce scrieţi ?
Acum citesc o carte nou apărută la Editura Doxologia din Iași alcătuită sub coordonarea Mitropolitului Kallistos Ware, Îndrumarea duhovnicească în Muntele Athos, dar printre autorii literaturii universale preferați de mine sunt Dostoievski, Proust, Joyce, Kafka ș.a.
De scris, acum lucrez la un studiu despre metodele catehetice în literatura patericală, dar nu știu când îl voi finaliza.
Care dintre parabolele lui Iisus vă este cea mai dragă ?
Parabola smochinului neroditor, dar și interpretarea lui Steinhardt prin teoria nivelelor.
Dacă vă rugăm să alegeti dintre toate cuvintele Evangheliei un singur verset călăuzitor, pe care îl preferaţi ?
Versetul douăzeci și șase din capitolul șase al Evangheliei după Matei: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”.
Cum răspundeţi îndemnului horaţian carpe diem?
(râde) Răspund foarte simplu: „Carpe aeternitatem”! Eu nu vreau să trăiesc clipa, ci vreau să trăiesc veșnicia.
Vă place Cioran?
Nu. E prea trist pentru mine. Am citit doar Lacrimi și sfinți și Pe culmile disperării, dar nu este deloc pe gustul meu. Eu vreau să fiu optimist, chiar dacă nu îmi reușește mereu.
Ce pasiuni aveţi?
Nu sunt un om interesant. Îmi place mult să citesc, să ascult muzică, să mă plimb, dar nu excursii lungi; în rest, nu mai rămâne niciun rest (de timp, evident).
Ce face părintele Ştefan Zară în concediu?
În concedii, până anul trecut mergeam la părinți. De anul acesta, din păcate, am fost doar la mama, pe tata îl mai am doar la rugăciune și în inimă… Acestea sunt concediile mele.
Majoritatea cred că le consideră extrem de plicticoase, dar, vă asigur, sunt cele mai plăcute. Sigur, mai facem și tot felul de excursii scurte, dar nu neapărat în concediu.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa Sfinţiei Voastre?
Am un program destul de strict. Unii îmi spun că dorm puțin, dar mie îmi este suficient. Lucrez, citesc, slujirea de preot, mă joc cu copiii și … s-a încheiat ziua.
Cu firească teamă că ne veţi mustra, v-am întreba ce credeţi despre presa din zilele noastre şi, în mod particular, despre presa de pe cuprinsul Eparhiei.
Presa scrisă de la noi a fost o bună perioadă de timp , după Revoluție, de calitate foarte bună, cel puțin o parte însemnată din ea. Acum nu mai găsesc partea aceea.
Presa din Vâlcea? Pentru un oraș nu foarte mare, mi se par mult prea multe ziare. Fără bucurie spun, mare parte din presa de aici, dar și din Capitală, nu e pe gustul meu.
Vă mulţumim!
Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea) în cadrul proiectului editorial Preoţi de seamă ai Vâlcii.
