POVESTEA ORAȘULUI RÂMNICU VÂLCEA ÎN SECOLUL XX (I)
POVESTEA ORAȘULUI RÂMNICU VÂLCEA ÎN SECOLUL XX ESTE UNA CE POATE FI CONSIDERATĂ ATÂT FRUMOASĂ, CÂT ȘI TRISTĂ PRIN PRISMA EVENIMENTELOR PRIN CARE A TRECUT ACESTA. SE VA VEDEA ÎN CELE CE URMEAZĂ CUM UN ORAȘ POATE PROSPERA, DECĂDEA ȘI ÎNTREPRINDE AMBELE ACȚIUNI SIMULTAN.
Ai plăcerea de a te găsi într-un giuvaer de orășel,
într-una din cele mai curate așezări urbane.
Nicolae Iorga
Fiecare oraș are o poveste în spate, încărcată laolaltă cu întâmplări fericite sau triste, și în istoria fiecărui oraș se poate găsi câte o întâmplare interesantă. În secolul al XX-lea, povestea orașului meu natal, Râmnicu Vâlcea, a fost una fascinantă.
Istoria sa a început încă din timpul domnitorului Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418), localitatea fiind menționată documentar în 1388. Acest lucru poate fi ușor văzut și pe placa de la intrarea în oraș. Explicația etimologică a termenului„râmnic” este aceea de „pește” – la vărsarea în râul Olt, apa Râmnicului producea o zonă inundabilă, propice viețuirii peștelui și a practicării pescuitului –, iar termenul „Vâlcea” este diminutivul termenului „vale”.
Aflat la întâlnirea dealurilor cu muntele, la intersectarea unor importante căi rutiere și feroviare, Râmnicu Vâlcea a reprezentat uncentru comercial și de tranzit însemnat, fiind străbătut de negustori care de-a lungul veacurilor au transportat bunuri prețioase curților regale. Astfel, vizitând magazinele comerciale din oraș, acești negustori vindeau și cumpărau cantități mari de produse industriale, alimentare și materiale de construcții.
Obținerea independenței României în 1877[1] a permis o evoluție dinamică a economiei, ducând la o dezvoltare urbanistică rapidă a micii localități. Astfel, s-au înființat noi întreprinderi de cherestea, încălțăminte și produse similare, precum și morileSentinela și Gheltsch, iar în 1881 frații Simian au deschis aici o fabrică de frânghii, bice, curele și opinci, urmată în 1891 de o tăbăcărie cu mare capacitate de producție.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea au apărut mai multe proiecte și legi menite să ducă la îmbunătățirea instrucțiunii publice, a învățământului românesc, în sprijinul acestora manifestându-se numeroase personalități ale științei și culturii: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale etc. De pildă, la conferința cadrelor din învățământ, din 16 august 1882, Caragiale, pe atunci inspector școlar al județului Vâlcea, a prezentat lecții practice de aritmetică și de gramatică, pentru instruirea învățătorilor vâlceni.
Din anul 1900, după construirea Foișorului de Foc de pe dealul Capela, pompierii aveau să primescă alarma în caz de incendiu, iar soldații cazărmii de pe strada Carol I aveau să o primească în caz de război. Printre cele mai de seamă construcții ridicate în acești ani se numără: Spitalul orășenesc (1890), Hala mare (1902), Tribunalul județean (1900), Prefectura județului (1903),Administrația financiară (1911), Poșta (1908), Gara CFR (1908), toate rămânând aproape neschimbate până în zilele noastre, ca și impunătoarele clădiri cu rol educațional: Liceul „Alexandru Lahovari” (finalizat în anul 1910) și Seminarul (azi Colegiul Național Mircea cel Bătrân) în 1913. În prezent, Spitalul orășenesc s-a mutat într-o nouă clădire, cea veche fiind cunoscută drept „Spitalul vechi”, clădirea Prefecturii județene este în prezent Primăria municipiului, iar administrația financiară s-a mutat într-o clădire modernă.
Tribunalul
Toate acestea au făcut ca orașul să aibă, la începutul secolului trecut, un profil propriu și o personalitate bine conturată, descrierea marelui istoric Nicolae Iorga fiind edificatoare:
Ai plăcerea de a te găsi într-un giuvaer de orășel, într-una din cele mai curate așezări urbane.[2]
La 27 august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial, declarând război Imperiului Austro-Ungar. Poziția județului Vâlcea, situat la granița cu Austro-Ungaria, a făcut ca orașul să simtă puternic ce înseamnă un război. După câteva succese românești în Transilvania, contraatacul Germaniei (aliat al Austro-Ungariei) a făcut inutilă rezistența românilor în fața unui inamic superior numeric și militar. Astfel, la 25 noiembrie 1916, Râmnicul a fost ocupat de armatele germane și austro-ungare, iar armata română a fost obligată să se retragă în Moldova.
După ocuparea orașului, administrația străină a instituit un regim tiranic. Trupele ocupante au devastat și incendiat localitatea, având loc jafuri și abuzuri. De asemenea, toate resursele județului au fost exploatate. Însă, în cele din urmă, victoria puterilor Antantei (din care făcea parte și România) a dus la înfrângerea Germaniei și Austro-Ungariei și, automat, la retragerea trupelor acestora din țară.
În cinstea ostașilor vâlceni căzuți pe câmpurile de bătălie în timpul Primului Război Mondial, în anul 1921 s-a amenajat Cimitirul Eroilor. În acest loc se găsește un obelisc în formă de con, simbolizând un vulture cu aripile deschise spre zarea înaltă, fiind construit din piatră, cu înălțimea de 2,30 m și lățimea de 0,50 m. Aici au fost îngropați și soldații vâlceni căzuți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În perioada interbelică, în urma pierderilor importante din timpul conflagrației mondiale, economia țării s-a resimțit puternic, în special în primii doi ani de după încheierea conflictului. Începând însă din 1920, viața economică a orașului a cunoscut o revigorare vizibilă, amplificată de perioada ce a urmat. Activitatea bancară s-a materializat în această perioadă prin prestațiile băncilor Banca Vâlcii, Albina, Fortuna și Banca Meseriașilor, dar, asemenea altor instituții bancare din țară, acestea au cunoscut oregresie, cauzată pe plan mondial de criza economică (1929-1933). În 1931, a apărut Societatea de Electricitate, creată cu sprijinul capitalului suedez, căreia Primăria i-a concesionat vechile instalații. Mai multe ateliere de tăbăcărie s-au unificat în 1923sub firma Fabrica unită de tăbăcărie D. I. Simian și fiii, care a construit o nouă tăbăcărie înzestrată cu mașini moderne aduse din Germania și Austria. În 1938 a devenit cea mai mare tăbăcărie și fabrică de încălțăminte din Oltenia, urmând ca în 1941 să contribuie cantitativ comenzilor militare, pentru sprijinirea efortului de război al României în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.
Conform recensământului din 1930, populația orașului s-a dublat față de anul 1903, ajungând la 15.648 locuitori, populația românească reprezentând 99%. În același an, numărul firmelor comerciale ajunsese la 1300, cu o evoluție ulterioară pozitivă.
Datorită rolului deținut de Râmnicu Vâlcea în viața spirituală a țării, personalități de prim rang ale culturii românești au onorat, cu prezența lor, o seamă de manifestări și serbări ale orașului: Nicolae Iorga, A. D. Xenopol, Grigore Tocilescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi și Ion Teodoreanu. Presa locală interbelică, diversificată ca mod de abordare a subiectelor tratate, a apărut sub o multitudine de titluri. Dintre ele, pot fi menționate: Viitorul Vâlcii, Pandurul, Îndrumarea Vâlcii ș.a.
Învățământul s-a diversificat. În 1920 a luat ființă un liceu de fete, în 1927 Școala Superioară de Comerț, precum și diverse așezăminte culturale. Liceul teoretic de băieți „Alexandru Lahovari”, unde a învățat istoricul și profesorul Aurelian Sacerdoțeanu, continua să fie cea mai importantă școală din întreg cuprinsul județului.
Liceul teoretic de băieți „Alexandru Lahovari”
În prezent, acesta se numește Colegiul Național „Alexandru Lahovari” și este locul în care mi-am petrecut anii de liceu, studiind științele sociale într-una dintre cele două clase de uman (din opt liceale, cărora li se adaugă una gimnazială). Liceul a dat în ultimii ani elevi care au participat la olimpiade internaționale, cum ar fi cele de geografie și matematică. Aspectul exterior este același ca atunci când a fost construit, însă anii l-au schimbat pe cel interior. Este renumit în continuare în plan județean și probabil așa va fi mereu datorită vechimii sale. Ca dimensiune este întrecut de celălalt mare liceu, numit astăzi Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, cu care s-a aflat întotdeauna „în competiție”.
Revenind în trecut, în octombrie 1940, după venirea la putere a lui Ion Antonescu și a Mișcării Legionare[3], trupe germane au intrat în România, unde au cantonat o perioadă și în Râmnicu Vâlcea. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), orașul nu a fost afectat de conflagrație, până în momentul bombardamentelor anglo-americane din anul 1944, care își îndreptau atacurile distrugătoarelor asupra cartierelor din jurul gărilor, întreprinderilor, spitalelor. În Râmnic a fost bombardată zona Regimentului 2 Vâlcea-Spitalul de adulți, însă bombele nu au provocat pagube importante.
După proclamația de la 23 August 1944[4] și ocuparea țării de către trupele Uniunii Sovietice, soldații Armatei Roșii au ajuns în toamna aceluiași an în oraș. Aceștia au pus stăpânire pe clădirile importante din centrul localității, precum și pe casele mai răsărite de pe întreg cuprinsul orașului.
Grădina publică Zăvoi, pe unde au trecut militarii sovietici, a suferit deteriorări majore, iar chioșcul din lemn ce fusese construit în apropierea actualului stadion a fost devastat. În prezent, grădina publică se numește Parcul Zăvoi și beneficiază de un lac interior unde se pot face plimbări cu barca vara. Pe lac este o mică insulă, unde se află un restaurant. Insula este legată prin două poduri de lemn de malurile lacului, pe sub acestea trecând bărcile. „Zăvoiul” (denumirea generică locală) este, prin comparație, „Cișmigiul” orașului. „Zăvoiul” este parcul frecventat cel mai des pentru plimbări liniștite.
Ca în tot restul țării, alegerile din 19 noiembrie 1946, au fost câștigate și în Râmnicu Vâlcea prin fraudă de către B.P.D.(Blocul Partidelor Democratice). În condițiile arătate, după alegeri, funcția de primar al Râmnicului a fost ocupată de fostul tâmplar comunist Iosif Himler. După abdicarea regelui Mihai I și proclamarea României ca republică populară în 1947, măsurile decise ulterior au afectat întreaga țară, dar mai ales Râmnicul. Se va vedea în articolul care urmează influența regimului comunist asupra urbei vâlcene.
Bibliografie:
Ion Măldărescu, Emilian Frâncu, Râmnicu Vâlcea: mică enciclopedie, Editura Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, 2002
Corneliu Tamaș, Istoria municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2006
[1] România și-a proclamat independența față de Imperiul Otoman la 9 mai 1877, după care a participat de partea Rusiei în Războiul Ruso-Turc (1877-1878), ieșind învingătoare, pentru ca în 1878 statul român să fie recunoscut independent pe plan internațional.
[2] Nicolae Iorga apud Ion Măldărescu, Emilian Frâncu, Râmnicu Vâlcea: mică enciclopedie, Editura Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, 2002., p. 31.
[3] Pactul de neagresiune germano-sovietic Ribbetrop-Molotov, semnat pe 23 august 1939, decidea împărțirea Europei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Astfel, România, vecină a URSS, a fost nevoită să cedeze acesteia Basarabia și Bucovina de Nord pe 28 iunie 1940, apoi, sub presiunile Germaniei, nordul Transilvaniei Ungariei și Cadrilaterul la 7 septembrie către Bulgaria. Aceste evenimente au forțat abdicarea regelui Carol al II-lea și venirea la putere a unui guvern pro-german, condus de formațiunea de extremă-dreapta, Mișcarea Legionară, iar la conducerea statului – generalul Ion Antonescu.
[4] La 23 august 1944, în contextul pericolului ca România să fie ocupată de Uniunea Sovietică, la ordinul regelui Mihai I, hotărât împreună cu partidele politice din opoziție și generali ai armatei române, mareșalul Ion Antonescu a fost arestat și înlocuit cu un guvern provizoriu.
http://societatesicultura.ro/
