În cauza Gutău au fost ignorate 7 hotărâri anterioare ale Curții de la Strasbourg
Lăcrămioara Axinte
România a fost condamnată recent, din nou, la CEDO, pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza Gutău vs. România, Curtea de la Strasbourg a reținut că ICCJ, condamnând inculpatul fără să audieze nemijlocit martorii, deși instanțele inferioare au dispus achitarea, i-a încălcat inculpatului dreptul la un proces echitabil.
Pentru că fosta președinte a ICCJ, Livia Doina Stanciu, a făcut parte din completul care a dispus condamnarea, semnând opinia majoritară, domnul judecător Cristi Vasilică Dănileț, membru încă al Consiliului Superior al Magistraturii, a ținut să explice cumva această încălcare a dreptului inculpatului, încercând să arunce vina pe legislație, precum și pe instanțele inferioare, care, vezi Doamne, nu ar fi respectat practica constantă a instanțelor de control judiciar.
În ce privește legislația, este neadevărat că, până în 2010, instanțele de recurs nu puteau readministra probele sau administra probe noi. Codul de procedură penală fusese modificat prin Legea nr. 136/2006, astfel încât, în temeiul art. 385 indice 15 pct. 2 lit.d) și 385 indice 16, după casare, pronunțându-se pe fond, ICCJ putea administra orice probe ar fi considerat ca fiind utile.
Referitor la susținerile domnului Dănileț că instanțele inferioare nu ar respecta „practica constantă” și că ar fi o greșeală că în România precedentul judiciar nu este izvor de drept, pe de o parte, din fericire, instanțele inferioare nu adoptă, pe nemestecate, practica greșită, uneori, a instanțelor de control judiciar, speța analizată dovedind cu vârf și îndesat că instanța de recurs a încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil, nu instanțele inferioare, iar pe de altă parte, în materie penală se judecă inculpați diferiți, trimiși în judecată pentru infracțiunii diferite, comise în modalități din cele mai diverse, și este exclus să poată fi considerată ca obligatorie pentru vreo instanță o hotărâre ce privește un alt inculpat.
Dincolo de faptul că legislația permitea ICCJ să administreze toate probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru respectarea dreptului inculpatului la un proces echitabil, în sensul de a se verifica în mod efectiv atât acuzațiile, cât și apărările inculpatului, cel mai grav mi se pare că, până la data de 27.01.2010, când ICCJ a dispus condamnarea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunțase anterior 7 hotărâri împotriva României, în spețe similare.
1. Hotărârea CEDO din 27 iunie 2000 în cauza Constantinescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 279 din 30 mai 2001:
” 59. Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea.
60. Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1). În aceste condiţii, ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere”.
2. Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în cauza Ilișescu și Chiforec împotriva României:
”40. Curtea conchide că, în virtutea atribuţiilor conferite de Codul de procedură penală, tribunalul avea posibilitatea să corecteze viciul neaudierii reclamanţilor în primă instanţă, fie anulând sentinţa şi trimiţând cauza primei instanţe, fie statuând asupra temeiniciei acuzaţiilor ce li s-au adus, după ce a făcut o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei celor în cauză, procedând, dacă era cazul, la readministrarea probelor (paragraful 18 de mai sus, în special art. 38515şi 38516). Prin urmare, Curtea consideră că o audiere în faţa instanţei de recurs ar fi permis reclamanţilor să-şi confrunte argumentele cu cele ale părţii vătămate, să administreze probe şi să interogheze eventuali martori.”
3. Hotărârea CEDO din 29 martie 2007, în cauza Mircea împotriva României:
„49. În primul rând, Curtea observă că în cazul în speţă întinderea puterilor instanţei de recurs este definită în articolele 385/15 şi 385/16 din Codul de procedură penală. În conformitate cu art. 385/15, Curtea Supremă de Justiţie, în calitate de instanţă de recurs, nu era obligată să pronunţe o nouă sentinţă asupra fondului, dar avea posibilitatea să o facă. De altfel, Curtea constată că prezenta cauză nu implică, spre deosebire de cauza Constantinescu citată anterior, aplicabilitatea art. 385/6 paragraful 3 din Codul de procedură penală, conform căruia, în cadrul unei proceduri de recurs înaintată împotriva unei decizii care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele, netrebuind să se limiteze la mijloacele şi cererile invocate de partea care a introdus recursul. Cu toate acestea, la 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a casat sentinţa Tribunalului judeţean Braşov din 30 martie 2000 şi a pronunţat o nouă sentinţă asupra fondului. Conform dispoziţiilor legale citate mai sus, procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură de jurisdicţie deplină care trebuia să urmeze aceleaşi reguli ca ale unei proceduri în fond. Într-adevăr, instanţa de recurs putea, după ce a făcut o apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatei, administrând, la nevoie, noi mijloace de probă, fie să decidă achitarea reclamantei fie să o declare vinovată.
50. În acest caz, pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantei, Curtea Supremă de Justiţie trebuia să examineze elementele avânt un caracter faptic. Era vorba în fapt de a statua asupra naturii relaţiilor pe care reclamanta le-a întreţinut cu S. I. Caracterul penal al acestor relaţii nu era incontestabil, mai ales după achitarea reclamantei de către cele două instanţe inferioare.
51. În definitiv, Curtea Supremă fusese adusă să cunoască totul despre cauză atât în fapt cât şi în drept şi să studieze ansamblul chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei. Pentru a îndeplini această sarcină prezenţa reclamantei era necesară.”
4. Hotărârea CEDO din 1 iulie 2008, în cauza Calmanovici împotriva României:
” 107. Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că condamnarea unui acuzat pentru prima dată în ultimă instanţă numai de o instanţă care, fără a-l audia, a examinat cauza în fapt şi în drept şi a studiat problema vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatului care susţinea că nu a comis fapta considerată drept infracţiune penală, încalcă echitatea procedurii garantată de art. 6 alin. (1) din Convenţie (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, paragraful 32 ; Constantinescu, citată anterior, paragrafele 59-61 ; şi Mircea împotriva României, nr. 41250/02, paragrafele 48 şi următoarele, 29 martie 2007).
108. După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră, asemenea părţilor, că situaţia în speţă este similară. Într-adevăr, prin decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie a condamnat reclamantul, fără a-l audia, în condiţiile în care a analizat cauza în fapt şi în drept şi a modificat hotărârea de eliberare pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti. În această privinţă, pentru respectarea garanţiilor echităţii procedurii, Curtea de Casaţie ar fi trebuit să-l audieze pe reclamant, prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, la nevoie, că renunţase la acest drept fără echivoc şi că o asemenea renunţare era înconjurată de garanţiile necesare şi nu era afectată de niciun interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu, citată anterior, paragraful 59 şi Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, paragraful 53). Or, Curtea reţine că Guvernul nu susţine că reclamantul a renunţat la dreptul său de a fi audiat personal. Mai mult, felicitându-se pentru modificările aduse Codului de procedură penală prezentate de Guvern, care impuneau instanţelor care statuau asupra recursului să audieze acuzatul într-o asemenea situaţie, Curtea reţine că aceste modificări au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adică după decizia pronunţată în această cauză de Curtea de Casaţie.
109. Prin urmare, Curtea consideră că, pe baza naturii chestiunilor pe care Curtea de Casaţie trebuia să le examineze, condamnarea reclamantului pronunţată fără a fi audiat personal şi, pe lângă aceasta, după o hotărâre de eliberare pronunţată în primă instanţă, este contrară cerinţelor unui proces echitabil.”
5. Hotărârea din 29 aprilie 2008, în cauza Spînu împotriva României:
„64. Prin urmare, Curtea apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie, fără să fi fost audiată personal, fără să fi fost audiat nici măcar martorul acuzării şi în condiţiile în care fuseseră pronunţate hotărâri contradictorii împotriva ei de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie”
6. Hotărârea din 3 februarie 2009, în cauza Marin împotriva României:
„33. Curtea subliniază că tribunalul, prin recalificarea faptelor, a condamnat reclamanta pentru săvârşirea infracţiunii de insultă, fără să îi dea acesteia posibilitatea de a-şi prezenta mijloacele de apărare cu privire la noua calificare a faptelor imputate.
34. Curtea a hotărât deja că, în cazul în care prin hotărârea pronunţată în ultimă instanţă se schimbă calificarea faptelor, fără să îi acorde reclamantului posibilitatea de a prezenta probe şi de a-şi apăra cauza, se aduce atingere drepturilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie, în special atunci când instanţa respectivă a fost prima care a condamnat reclamantul în cadrul procedurii prin care se decide temeinicia acuzaţiei în materie penală îndreptată împotriva acestuia (Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 59, CEDO 2000‑VIII).
35. După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în prezentul caz.
36. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că respectiva condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de insultă pronunţată de tribunal împotriva reclamantei a adus atingere dreptului acesteia la un proces echitabil.”
7. Hotărârea din 24 noiembrie 2009, în cauza Ieremeiov împotriva României:
„28. În circumstanţe similare celor din prezenta cauză, Curtea a stabilit că, atunci când o instanţă de apel este sesizată să se pronunţe cu privire la o cauză în fapt şi în drept şi să facă o evaluare completă a chestiunii vinovăţiei sau inocenţei reclamantului, aceasta nu poate, în vederea unui proces echitabil, să stabilească în mod corespunzător aspectele respective fără o evaluare directă a probelor aduse în persoană de către inculpat (a se vedea Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000‑VIII).
29. În speţă, tribunalul a reexaminat faptele cauzei. În cursul reexaminării, acesta nu a primit probe din partea reclamantului şi nici nu i-a permis să îşi pregătească sau să îşi prezinte apărarea. Faptul că a adresat instanţei ultimul cuvânt al inculpatului nu poate echivala cu dreptul său de a fi ascultat de instanţă în timpul procesului (a se vedea Constantinescu, citată anterior, pct. 58).”
Acest adevăr, că un complet al ICCJ, din care a făcut parte un judecător devenit ulterior chiar președinte al ICCJ, mai apoi numit judecător la Curtea Constituțională, a încălcat dreptul unei persoane la un proces echitabil, drept înscris atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și în Constituția României, deși anterior Curtea de la Strasbourg pronunțase mai multe hotărâri împotriva României, pentru spețe similare, cu toate că este unul dureros, trebuie spus și asumat de Președintele României, cel care a propus-o pe doamna Livia Doina Stanciu la Curtea Constituțională.
Judecător Lăcrămioara Axinte
Tribunalul Botoşani
http://www.juridice.ro/
