Predică la Duminica a XXIX –a după Rusalii, a celor zece leproşi 

Iubiți credincioși, iubitori ai slavei lui Dumnezeu, în Sfânta Sa, Sobornicească și Apostolească Biserică,

Așa cum prin darul Duhului Sfânt ne relatează la capitolul 17 (vs. 12-19) Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în pericopa evanghelică de astăzi, împreună am fost martorii unei vindecări a zece oameni cuprinși de o boală cumplită și necruțătoare pentru care nu exista remediu în acele vremuri, și anume boala leprei.

Această boală a încercat lumea din vremuri foarte vechi fiind o cruntă maladie contagioasă și cronică produsă de o bacterie care cu timpul macină trupul în urma multiplelor leziuni ale nervilor și provoacă apariția de pete și plăgi care în timp distrug tesuturile umane, bolnavul transformându-se într-o adevărată rană vie expusă infecțiilor și morții iminente.

Despre această cruntă boală dar și despre semnele ei însuși Domnul Dumnezeu a grăit către Moise și Aaron în Vechiul Testament așa cum descoperim citind capilolele 13 și 14 din Cartea Leviticului acolo unde proorocul Moise redă instrucțiunile preoților leviți cum să se comporte atât cu bolnavii de lepră dar și cu cei suspectați de această boală și chiar cu cei care se vor fi însănătoșit. Este foarte important de evidențiat faptul că preoții leviți dețineau în acea vreme și îndeletniciri medicale. Aceștia aveau obligația de a izola de comunitate pe cei bolnavi de lepră, pe cei nevindecați după mai multe cicluri de 7 zile de totală izolare. Bolnavii de lepră erau obligați după rânduială să părăsească locuințele și să viețuiască izolat, la marginea cetății departe de rude și prieteni. Ce făcea mai dureroasă suferința celor bolnavi de lepră va fi fost nu doar sfâșierea hainelor acestora (semn al apogeului supărării) și nu doar obligația de a striga în prezența oamenilor: Necurat! (pentru a fi evitat), ci cu siguranță va fi fost dureroasă izolarea de cei dragi, de familie și comunitate. Este foarte dureros măcar a ne imagina priveliștea unei margini de cetate sau de sat în care suferința dăinuie, această suferință fiind clamată atât lăuntric prin durerea izolării, dar și cu voce tare prin strigarea plină de durere a cuvântului Necurat! Acești oameni erau întradevăr vrednici de milă.

Și când vorbim despre milă gândul ne zboară în Vechiul Testament la un iubitor de Dumnezeu care a suferit boala leprei cu multă demnitate și dragoste. Este vorba despre dreptul Iov. De aceeași milă va fi fost vrednic în Vechiul Testament și Iov prin suferințele sale care șezând pe gunoiul din afara orașului îndura fără să cârtească scărpinând cu ciobul bubele purulente și dureroase de pe întreaga suprafață a corpului (Iov 2, 8). El care fusese un om respectabil, bogat și plin de credință ajunsese să fie prin încercarea (îngăduită de Dumnezeu) un om bolnav de lepră ce a stârnit multă milă. Aici putem lua seama la un aspect foarte important. Dacă pe Iov l-au cercetat de la depărtare prietenii și rudele sale pentru a-i alina starea de suferință încercând să se tânguiască și să plângă pentru el în semn de solidaritate, sfâșiind cu durere veșmintele lor și presărând capul lor cu țărână (Iov 2, 13) aici în cazul vindecării celor zece leproși pentru a lor alinare vine PRIETENUL ȘI RUDA DESĂVÂRȘITĂ, ÎNSUȘI HRISTOS DUMNEZEU arătând încă odată prezența Sa în lume pentru a o desăvârși prin dragoste, El însusi fiind dragostea. Iată încă un argument pentru a înțelege de ce Noul Testament este ascuns în Vechiul Testament iar Vechiul Testament se desăvârșește în cel Nou.

Din textul sfântului evanghelist Luca aflăm că în timp ce Mântuitorul mergea spre Ierusalim și trecea prin mijlocul Samariei și al Galileii (Luca 17, 11) întrând într-un sat a fost întâmpinat de un grup de zece leproși care stăteau departe și care au ridicat glasul și au zis: Învățătorule, fie-Ți milă de noi! Aici observăm că într-adevăr grupul leproșilor respectau după rânduială distanța impusă de preoții leviți însă cu glasurile ridicate nu au strigat Necurat! așa cum cerea legea ci au apelat la dragostea și mila lui Hrisos, Mântuitorul lumii, Cel care deja era lângă ei și alinare suferinței lor. Un alt aspect ce evidențiază nădejdea lor în dragostea și mila lui Hristos Dumnezeu îl insumează apelativul cu care acest grup de leproși năzuiesc la Dumnezeu. Iată că ei erau bolnavi și prin credința lor tare nu au strigat la Hristos Dumnezeu ca la cel ce vindecă trupul, utilizând apelativul Iisuse, Doctore! sau altfel ci ei au nădăjduit la Cel ce poate vindeca atât durerea trupului cât și cea sufletească, adică la doctorul doctorilor, la Cel ce este și DOCTOR, dar și DOCTORIE în acelaș timp. Așadar ei au strigat Învățătorule! Însă cu siguranță în acel moment nu de învățătură erau lipsiți, ci de sănătatea trupului. Iată că în sfera taumaturgică învățătura poate căpăta omogenitate semantică cu vindecarea desăvârșită a necunoștinței omenești trupești și sufletești.

Răspunsul Mântuitorului vine prompt: Duceți-vă și vă arătați preoților! Deci nu a spus: Sunteți curățiți! sau Ați fost vindecați! Imediat și motivul. Tot unul pedagogic! Mântuitorul îî trimite să se înfățișeze preoților. Ne aducem aminte Cartea Leviticului pomenită mai sus care spune în capitolul 14 că pentru a scăpa de izolare și de suferința scoaterii afară din cetate leproșii ale căror bube purulente căpătau schimbări de culoare sau se închideau se arătau preoților leviți pentru a primi semnul de încredere al vindecării. Dacă se arăta semn de vindecare preoții le rădeau întreg părul corpului și ardeau hainele și le îngădiau după alte 7 zile să reintre în cetate. Pentru acest lucru erau însemnați prin stropire la templu de 7 ori cu înmuiere de lemn de cedru, sânge de pasăre și isop și în consecință după alte 7 zile erau declarați curați și introduși în cetate.

Și aici leproșii s-au supus poruncii Mântuitorului și au mers spre Templu însă pe drum s-au curățit. Iată că textul Sfintei Scripturi folosește termenul de curățit. Pentru că Hristos Domnul i-a curățit pe ei. Cei care au constatat curățirea au fost în primul rînd ei, cei zece care vor fi suferit și s-au încredințat spontan atât de curățire dar și de vindecare, vindecare ce vine în cazul bolii de lepră după ce toate bubele purulente s-au închis și cojile au căzut. Ei s-au curățit direct. Iată minunea! Altfel puteau crede (poate) că Hristos ar fi reacunoscut doar starea de vindecare a lor (după atâtea zile de stat în afara cetății) și porunca de a se arăta preoților ar fi putut suna doar ca un sfat și nu ar fi sunat a vindecare. Însă Hristos Domnul, Cel care este DOCTOR și DOCTORIE a facut ca în timp ce mergeau spre templu trupurile lor sa se curețe total de boală încât și ei s-au mirat și s-au încredințat în mod vădit de vindecare. S-au încredințat de vindecare în timp ce mergeau. Ne putem imagina bucuria celor zece leproși vindecați, mai ales își pot imagina cei care au trecut prin boli grele și s-au vindecat! Ce bucurie va fi fost! Însă iată că Mîntuitorul a îngăduit o curățire imediată, nu o curățire care mai necesita o observare atentă de încă 7 zile din partea preoților leviți așa cum cerea legea iudaică. Cu siguranță cei zece vor fi avut nevoie și de înfățișarea la Templu și se vor fi bucurat când preoții leviți i-au încredințat că sunt curați după care fiecare va fi plecat la cei dragi ai săi.

Însă acum putem să înțelegem de ce leproșii cei zece anticipând lecția ce trebuia pricepută peste veacuri (de noi toți care suferim de lepra păcatului) au strigat Învățătorule și nu Doctore! Hristos, încă odată ne oferă o pildă nouă, dar și celor care citesc peste veacuri prezenta redare a Sfintei Scripturi. Din cei zece leproși care au fost curățiți și vindecați imediat de mila și ajutorul lui Hristos Dumnezeu doar unul s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu (Luca 17, 15). Acesta era samarinean după cum arată Sfânta Scriptură (Luca 17, 16) și alergând a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Se înțelege că plină de adevăr a fost întrebarea Mântuitorului: Au nu zece s-au curățit dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? (Luca 17, 17-18).

Foarte adevărat este faptul că au cerut mila lui Dumnezeu toți cei zece când au spus Fie-Ți milă de noi! Este adevărat și faptul că suferința în care se aflau i-a solidarizat, suferința fiind factorul care unește oamenii. Aceasta face rugăciunea unită în orice adunare de popor chiar și acum când noi cei ce suferim de lepra păcatului cu care zilnic ne îmgreuiem inimile venim la Sfânta Biserică și în unire și comuniune ne rugăm ca Dumnezeu să ne miluiască și să ne mântuiască, mai ales că Domnul Dumnezeu ne-a încredințat că acolo unde sunt doi sau trei acolo va fi și El. Este foarte bine să ne rugam și foarte de folos ca rugăciunea să o facem împreună, precum cei zece leproși. Însă și rugăciunea de mulțumire trebuie făcută în aceeași componență. Să nu uităm să mulțumim pentru toată binefacerea lui Dumnezeu arătată nouă!

Iată că din strigătul pentru milă adresat de cei zece leproși Mântuitorul tămăduiește pe toți cei zece pentru credința acestui samarinean care s-a și întors să dea slavă lui Dumnezeu. Acest samarinean care nu știa că Hristos este și Fiul lui Dumnezeu în potențialul său de credință a simțit că această curățire și vindecare nu putea veni decât din mila lui Dumnezeu Proniatorul, Stăpânul sufletelor și al trupurilor noastre. Și din acest motiv Mântuitorul a spus samarineanului care a dat slavă lui Dumnezeu pentru vindecarea de lepră ceea ce doar urechile lui trebuia să audă și anume Scoală-te și du-te; credința ta te-a mantuit!

Să cerem mila lui Dumnezeu și să nădăjduim la ea însă odată ce toți ne rugăm să nu uităm ca toți să mulțumim pentru toate binefacerile lui Dumnezeu dăruite nouă. Să mulțumim cu toții precum Noe după potop. Nu singur a mulțumit ci alături de toți cei salvați în corabie (Fac. 8, 18), precum Moise și fii lui Israel după trecerea în chip minunat a Mării Roșii (Ieșire c. 15) și tot așa precum sfinții apostoli dimpreună cu Maica lui Dumnezeu și femeile mironosițe după Înălțarea Domnului Hristos Într-un cuget stăruind împreună în rugăciune (Fapte 1, 14).

Amin!

Arhid. Dr. Codruț Dumitru Scurtu