Mihai Eminescu – luceafăr ce veșnic luminează cultura română 

Fără Eminescu, România este mai săracă. „Luceafărul poeziei românești” strălucește de la 15 iunie 1889 în Țara de peste Veac; însă tot de atunci cultura română este cu atât mai bogată, cu cât a primit în patrimoniul ei moștenirea incomensurabilă pe care el ne-a lăsat-o.

Nicio personalitate a culturii noastre nu a reuşit să exprime mai bine spiritualitatea poporului român şi de aceea, nu este deloc ușor să vorbești despre Mihai Eminescu, căruia astăzi i-am făcut pomenire, rugându-ne pentru odihna sa în Lumina cea neînserată. Geniu scriitoricesc, mare iubitor de neam și patrie, Mihai Eminescu a fost – în ciuda tuturor celor ce au negat acest lucru – apărător al Ortodoxiei și mereu aplecat asupra valorilor Bisericii Ortodoxe.

Eugeniu Speranția spunea că acela în care Eminescu nu a pus nimic, ori nu este cult, ori nu este român. Astfel, Eminescu a fost considerat un etalon al culturii noastre, dar și un barometru între nepăsători și iubitori de neam.

Mihai Eminescu, născut în ținutul binecuvântat și plin de sfințenie al Botoșanilor, ca al șaptelea din unsprezece copii, într-o famile binecredincioasă, la 15 ianuarie 1850, este, că vrem sau nu, pilonul central al literaturii române și totodată un impresionant apărător al valorilor naționale românești, care a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, devenind astfel un model veșnic pentru noi, un model mai ales pentru cei care astăzi simțim că ne pierdem identitatea sub tăvălugul tot mai apăsător al globalismului european.

Mihai Eminescu a plecat mult prea devreme în ceruri- mult prea devreme pentru că mai avea multe de spus pentru neamul acesta și cu toate că era conștient de calitățile lui scriitoriceşti, niciodată nu s-a mândrit, ci smerenia lui a fost atât de mare, încât pare de neînțeles pentru noi cei de astăzi: „nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu”, mărturisea Eminescu.

În ceea ce priveşte relaţia lui Eminescu cu Biserica, este bine să ne ferim de afirmații categorice, cum că el ar fi ori ateu categoric, ori un apologet fervent al Bisericii noastre. Așa cum mărturisea într-un interviu Maica Benedicta, renumita doamnă acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, cercetător de prestigiu și eminescolog consacrat, „Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – «limba vechilor cazanii», căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti”.

Poetul nepereche al literaturii noastre mereu s-a considerat un căutător al lui Dumnezeu, și de vreme ce Îl căuta, cu siguranță, L-a și găsit, căci într-o mărturisire târzie, din ultima perioadă a vieții lui pământești, la bolnița Mănăstirii Neamț, de ziua lui, la 8 noiembrie 1886, un duhovnic al acestei mănăstiri a consemnat pe un Ceaslov că Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit și împărtășit, și după ce ieromonahul a împlinit acestea, Eminescu i-a sărutat mâna și i-a zis: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Veșnică să fie pomenirea lui, din neam în neam!