Preot Laurentiu Radoi: Cel ce îl contrazice pe duhovnicul lui face bucuria dracilor. Iar cel ce se smereşte până la moarte – minunează îngerii 

            Motto: Preotul ar trebui să fie un izvor nesecat de credinţă şi dragoste, care să călăuzească viaţa duhovnicească a oamenilor ancoraţi în realităţile timpului.

            Date biografice

            M-am născut la 24 septembrie 1977, în municipiul Drăgăşani, din judeţul Vâlcea, în familia lui Matei şi Livia Rădoi. La vremea potrivită, am urmat şcoala primară şi gimnazială în oraşul natal, apoi m-am înscris la Seminarul Teologic Ortodox din Râmnicu Vâlcea, fiind declarat admis în 1992. După absolvirea liceului, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Craiova, susţinând examenul de licenţă în 2001, la catedra de Drept Bisericesc, pe baza unei lucrări despre Autocefalie şi Autonomie în Biserica Ortodoxă Română. Atras mai mult de istoria Bisericii, am continuat studiile postuniversitare la Facultatea de Teologie din Sibiu, sub îndrumarea părintelui profesor Mircea Păcurariu, susţinând în 2010 teza de doctorat intitulată: Vâlcea, vatră de cultură şi spiritualitate românească. Timp de un an, am beneficiat de o bursă de cercetare în Elveţia, unde am urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Geneva, studiind despre Biserica Reformată. Având înclinare spre limbile străine, în 2016 am obţinut Diploma de conversie profesională pentru Limba franceză, la Facultatea de Litere din Piteşti. Din 2002, am predat Religia la câteva şcoli din Drăgăşani şi Râmnicu Vâlcea, ocupând pentru scurt timp funcţia de director al Seminarului teologic vâlcean. Chemat să-i slujesc lui Hristos, în 2006 am fost hirotonit preot pe seama acestei instituţii de tradiţie, iar în 2008 am fost numit paroh în cartierul Gârdeşti din Drăgăşani. Azi, slujesc la biserica din satul Budeşti, comuna Budeşti, judeţul Vâlcea.

            Preacucernice părinte, vă rugăm să ne spuneţi dacă este important preotul duhovnic în societatea de astăzi?

            Aşa cum este firesc, permiteţi-mi, vă rog, să vă mulţumesc pentru privilegiul de a vă fi alături la acest interviu, împreună cu alţi slujitori ai Bisericii, în vederea întocmirii unei lucrări care va fi lansată la nivel local şi naţional. Revenind la întrebarea adresată, putem spune că duhovnicul a avut întotdeauna un rol important în viaţa omului şi cu atât mai mult astăzi, când vremurile pe care le trăim sunt tulburi şi amăgitoare, de rătăcire morală şi spirituală. Se poate vedea cu ochiul liber că priveliştea pe care ne-o oferă societatea din ultimii ani ne prezintă o instabilitate la nivel mondial, caracterizată de insecuritate şi stări conflictuale de orice natură, implicit religioase şi psihologice. Dacă ar fi să conturăm în câteva cuvinte menirea preotului în atmosfera prezentului, putem spune că ar trebui să fie un izvor nesecat de dragoste, care să călăuzească viaţa duhovnicească a oamenilor ancoraţi în realităţile timpului. Bine a zis unul dintre marii duhovnici ai neamului nostru: „pentru cel care nu are duhovnic e o pierde, pentru că un popor trăieşte spiritual prin duhovnicii săi”. Şi într-adevăr, omul fără duhovnic este ca un copil fără părinţi, un orfan lipsit de darurile cereşti.

            Neamul nostru a avut de-a lungul timpului duhovnici buni, care au rămas modele vii de trăire şi nevoinţă. Ne puteţi da câteva exemple?           

            Chiar dacă mulţi dintre bunii noştri duhovnici nu mai sunt, ei au rămas printre noi ca nişte candele mereu aprinse prin sfaturile lor pline de har, prin cărţile de folos sufletesc şi mai ales prin viaţa lor trăită în Hristos. Paisie Olaru, Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc sau Teofil Părăian sunt doar câţiva dintre marii noştri dascăli duhovniceşti, care, prin viaţa lor exemplară, trăirea înaltă şi cunoştinţele patristice şi scripturistice însuşite, ne-au pus la îndemână răspunsuri clare la toate grijile şi frământările prin care trecem zi de zi. „Universităţile pustiei” şi ale mănăstirii în care s-au format le-au dat posibilitatea să ajungă la măsuri înalte de nevoinţă şi înţelepciune, rămânând lumină pentru toţi, ca nişte sfetnici şi buni prieteni, purtători de Duh.

            Mai avem oare azi preoţi care să calce pe urmele acestor dascăli cu viaţă sfântă din panteonul spiritualităţii româneşti?

            Nu este mai puţin adevărat că avem duhovnici buni şi azi, care ne pot aduce mângâiere sufletească, putere şi echilibru, chiar dacă nu au o bogată experienţă ascetică şi nu s-au format pe lângă alţii, iar râvna pentru cele dumnezeieşti a slăbit în popor. Cred că oricine îşi doreşte să aibă un povăţuitor pe calea acestei vieţi îl poate găsi. Preotul de parohie sau părintele de la mănăstire poate fi un bun povăţuitor şi doctor sufletesc, care să ne întărească duhovniceşte, să vindece rănile păcatelor şi să mângâie sufletele. Ajunge numai să ne gândim că duhovnicul, de orice vârstă ar fi, tânăr sau bătrân, este un om al Duhului, sub epitrahilul căruia se dezleagă păcatele şi se deschid inimile. La spovedanie, îl reprezintă pe Hristos, în numele căruia leagă şi dezleagă, binecuvintează, îndrumă şi întăreşte fiii săi duhovniceşti. De el depinde în mare măsură mântuirea celor pe care îi povăţuieşte. „El e omul în faţa căruia poţi plânge fără să te simţi umilit. E omul în faţa căruia poţi plânge de mila ta, te poţi răzvrăti împotriva ta, te poţi acuza fără teama de urmări, te poţi pedepsi numai spre îndreptare, te poţi smeri cu adevărat fără teama că vei fi dispreţuit, te poţi simţi iubit, îţi poţi reface încrederea în bine, adevăr şi dreptate şi în puterea şi iubirea lui Dumnezeu”, după cum ne încredinţează mitropolitul Antonie Plămădeală.

            De mare folos este îndrumătorul spiritual pentru cei care merg pe calea lui Hristos, dar mai mare este răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu pentru păstoriţii săi, care aşteaptă cuvânt de folos şi răspuns la întrebările pe care şi le pun în legătură cu sensul vieţii pe pământ. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, bolnavi şi în plină putere vin la el pentru rugăciune, binecuvântare, spovedanie şi sfătuire. Conştient pe deplin de misiunea sa, el are datoria de se ruga pentru fiii săi duhovniceşti, de a-i îndrepta pe calea mânturii, de a-i ajuta să lupte cu păcatele şi cu grijile vieţii, de a lua decizii în momente dificile şi de a-şi redobândi sănătatea. Chiar dacă s-au scris multe cărţi, în care găsim răspunsuri la întrebările ce ne macină, totuşi setea duhovnicească nu poate fi împlinită decât prin sfat şi rugăciune. O avem drept pildă pe Sfânta Teodora, care s-a mântuit, trecând vămile văzduhului, mai mult prin rugăciunile părintelui ei duhovnic, Sfântul Vasile cel Nou, decât prin nevoinţele ei.

            Nu zadarnic afirmă Sfântul Ioan de Kronştadt că preotul este „întruchiparea credinţei, a nădejdii şi a dragostei”. Nimeni nu se poate mântui fără spovedania păcatelor şi dezlegarea de la duhovnic, după cuvântul Domnului Hristos care zice: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18). Pe  deasupra, este cunoscut îndemnul Patericului: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Ori aceste întrebări fiecare dintre noi le putem adresa duhovnicului nostru care ne cunoaşte şi ne ştie păcatele, putând să dea fiecăruia canonul cel mai potrivit, călăuzitor spre căile virtuţii. Un astfel de dascăl sufletesc îl putem căuta şi, cu răbdare, smerenie şi încredere în Dumnezeu, îl vom găsi. Şi atunci vom constata că suntem aşteptaţi cu iubire şi înţelegere, ca nişte fii rispitori care ne reîntoarcem la Tatăl cel Ceresc. Din nefericire, însă, se constată că ne spovedim doar în cele patru posturi mari sau poate o dată pe an şi atunci stresaţi de timp ori de neajunsurile vieţii, slăbind trăirile spirituale, discernământul şi în definitiv credinţa noastră.

            Se poate crea o legătură puternică între duhovnic şi păstoriţii săi?

            Cu siguranţă, se poate crea o legătură indistructibilă între ascultarea faţă de duhovnic şi grija pe care acesta o manifestă faţă de fiii săi duhovniceşti. Este destul de cunoscută relaţia dintre ucenic şi îndrumătorul spiritual din Pateric, dar şi cea dintre Sfântul Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în urma căreia a ridicat zeci de biserici şi mănăstiri. În societatea de azi, însă, misiunea duhovnicului este specială. El trebuie să fie pentru păstoriţii săi un exemplu de trăire şi iubire, arătând dragoste şi mai ales jertfă faţă de cei care văd în el un doctor de suflete şi un povăţuitor pe calea desăvârşirii. „Preotul trebuie să se şi jertfească, nu numai să jertfească”, ne sfătuieşte Sfântul Ioan Gură de Aur. Ba mai mult chiar, „să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că sufletele lor din mâna lui se vor cere la Judecată”, după cum subliniază părintele Arsenie Papacioc. „Arătând dragoste faţă de fiii lui, adevărat socoteşte că moartea cu fiii săi e mai dulce decât o viaţă fără dânşii”. De modul în care el va înţelege să-şi slujească enoriaşii, va depinde şi mântuirea sa, ştiut fiind că „tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastră le lăsăm să se osândească”.

            La rândul lor, fiii duhovniceşti au datoria de a asculta învăţăturile duhovnicilor lor, de a-şi face canonul rânduit şi de se ruga pentru părintele lor duhovnicesc. Fiecare creştin trebuie să aibă conştiinţa că prin duhovnic îi vorbeşte Dumnezeu. Ascultarea, zicea un mare nevoitor, trebuie să fie până în clipa morţii. Aceasta „este viaţă veşnică, scară ce suie la cer, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică şi călătorie la cer”. Atunci când nu ascultăm, diavolul găseşte uşa inimii deschisă şi pătrunde uşor. Ieşind din ascultare, ieşim din ascultare faţă de Dumnezeu. Aşa cum menţionam, Patericul este plin de ucenici care au făcut ascultare cu devotament, abnegaţie şi credinţă. De aceea, se cuvine să fim cu luare aminte la cuvintele pline de înţelepciune ale părintelui Efrem Katounakiotul, unul din marii duhovnici aghioriţi, care învaţă că: „Ascultarea faţă de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mică neascultare alungă harul. Duhovnicul este, oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, puţin câte puţin, se vindecă prin ascultare. Nu mântuie nici preoţii, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic. Cel ce îl contrazice pe duhovnicul lui face bucuria dracilor. Iar cel ce se smereşte până la moarte se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu, asemănându-se Fiului Său, Care a împlinit ascultarea Părintelui Ceresc până la moartea pe cruce”.

             Ne ajută oare suferinţa să ne apropiem de Dumnezeu sau nu-i este necesară omului?

            Viaţa de zi cu zi ne arată că suferinţele, mâhnirile şi întristările sunt de cele mai multe ori urmări ale păcatelor noastre, ajungând să facă parte din fiinţa omului. Dacă privim în jur, vedem mulţi oameni fericiţi, dar parcă şi mai multă întristare şi deznădejde. Se confirmă ceea ce spunea Dreptul Iov cu mii de ani înainte: „omul este născut pentru suferinţă”. „La creştinii adevăraţi – afirmă Sfântul Teofan Zăvorâtul –, dacă au câte o mângâiere, aceasta este cu totul întâmplătoare. Trăsătura definitorie a vieţii lor o formează suferinţele şi durerile, lăuntrice şi din afară, de voie şi de nevoie”.

            Întristarea şi stresul sunt surse ale suferinţelor specifice vremurilor noastre, alături de lăcomia pântecelui, beţia şi nelucrarea, consemnate de Sfântul Ioan Gur de Aur. Toate acestea nasc bolile, pe care le putem înţelege ca un prilej să ne reevaluăm viaţa şi să rămânem singuri cu Dumnezeu. Omul suferă cel mai mult însă din cauza păcatelor săvârşite de-a lungul vieţii. Această concluzie reiese clar din cuvântul pe care Mântuitorul Hristos l-a spus slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda, după ce l-a vindecat: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Dar şi din pricina mândriei poate să pătimească omul. Merită menţionat în acest sens Sfântul Apostol Pavel care spune: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Cor. 12, 7)

            Citind Sfânta Scriptură învăţăm că uneori suferinţa poate fi un medicament rânduit de la Tatăl Ceresc spre mântuire, deoarece prin multe încercări şi necazuri se cuvine să intrăm în Împărăţia Sa. Poate fi o manifestare a dragostei divine ce are drept scop vindecarea sufletului de răutate, învrednicindu-ne de răsplată în ceruri. Ilustrativ este cuvântul psalmistului David care spune: „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat” (Ps. 22, 5), „căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă” (Evr. 12, 6), după cum zice Sfântul Apostol Pavel.

            Experienţa vieţii ne demonstrează că aceia care suferă mai mult pe pământ sunt mai tari în ispite şi mai aproape de Dumnezeu, pe când cei ce trăiesc bine şi sunt sănătoşi sunt mai slabi în credinţă şi egoişti. Mântuitorul ne învaţă că suferinţa şi plânsul, izvorâte din pocăinţă, sunt mijloace care duc la fericirea veşnică. În spatele lor poate fi ascunsă binecuvântarea lui Dumnezeu, Care dăruieşte omului prilejuri să găsească anumite greşeli, la care probabil nu luase aminte până atunci. „Bun lucru este tristeţea, dar şi sărăcia, boala, căci ne fac mult mai puternici, alungând toată amorţeala. Deci dacă de ele trebuie cu de-adins s-avem nevoie, noi nu trebuie să ne întristăm, nici să ne indignăm”, afirma Sfântul Ioan Gură de Aur. „Boala deşi îţi chinuieşte sufletul – scria Sfântul Tihon de Zadonsk -, totuşi îţi mântuieşte duhul […] sănătatea trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide”.

            Dar sunt foarte mulţi sfinţi care au avut parte de suferinţă. Oare de ce?

            Chiar şi sfinţii Bisericii noastre au suferit realitatea bolii. Tocmai de aceea, atunci când Domnul îi cerceta cu vreo boală, ei nu cereau să fie tămăduiţi, ci numai să le dea putere să o îndure. Vorbind din experienţa sa, un mare ascet relata: „Boala este o binefacere mare. Cu adevărat, foarte mare! […] Cu cât mai mult este omul chinuit de vreo boală, cu atât mai mult se curăţă şi se sfinţeşte”. Sfântul Serafim de Sarov suferea de ulceraţii deschise la picior şi cu toate acestea, la înfăţişare era totdeauna vesel şi luminos şi zicea: „Cum voi răsplăti Domnului pentru că mi-a trimis o boală pe lângă toate celelalte binecuvântări ale lui?”. La rândul ei, Sfânta Singlitichia spunea: „Aşadar să nu ne pierdem răbdarea atunci când ne îmbolnăvim, ci să mulţumim lui Dumnezeu, care pe toate le rânduieşte spre folosul nostru şi Care de multe ori, prin boala vremelnică a trupului stricăcios, dăruieşte sănătate şi mântuire sufletului”.

            Preţioasele mărturii pe care le avem ne arată că există şi cazuri de sfinţi care au cerut ei înşişi de la Dumnezeu să le dea boală pentru păcatele lor sau pentru a se folosi şi alţii. De pildă, stareţul Porfirie zicea adesea: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli […] Sufăr dureri înfricoşătoare. Dar mă rog ducând Crucea lui Hristos cu răbdare[…] De aceea nu mă rog ca El să mă facă bine, ci mă rog să mă facă bun”. Ajuns la desăvârşire şi sfinţenie, un bătrân aghiorit menţiona despre suferinţă: „Îi mulţumesc lui Hristos când îmi dă ocazia să sufăr […] Suferinţele şi chinurile sunt lucruri minunate şi profitabile. Eu consider suferinţa ca un dar al lui Dumnezeu. Mulţi L-au cunoscut pe Dumnezeu trecând prin suferinţe”.

            Orice s-ar spune, suferinţa este o cruce grea. Din nefericire, „nu este uşor de suportat dacă nu eşti într-o relaţie cu Dumnezeu […] Omul fuge de suferinţă ca un laş. Noi nu zicem să o cauţi, dar dacă a picat peste tine, biruieşte-o!”, recomandă un iscusit duhovnic al zilelor noastre. Important este ca omul să nu dispere în boală şi să-şi piardă nădejdea. Cât timp duce cu răbdare această cruce, suferinţa îi este de folos. Dacă o primeşte cu mulţumire, prin citirea cărţilor sfinte, spovedanie, Sfânta Împărtăşanie şi cugetare la patimile Domnului, îi va aduce mare folos duhovnicesc. Fără jertfă nimeni nu se poate mântui, precum spune însuşi Hristos, întrucât „cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Mt. 24, 13).

          Cum ne fac necazurile să ne apropiem de Hristos şi chiar să rămânem în El?

            Drumul către Dumnezeu înseamnă crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat la cer prin odihnă şi comoditate, ne învaţă Sfinţii Părinţi. El are multe leacuri pentru mântuirea noastră, iar necazurile sunt o şcoală prin care omul îşi plăteşte păcatele, dobândind marile virtuţi. Îmi îngădui să reproduc cum definea un mare ascet sensul lor: „au ca ţintă curăţirea celor drepţi pe pământ şi răsplătirea lor în cer […] smeresc, detaşează de lucrurile pământeşti ; întăresc caracterul, purifică gândurile şi oferă o adevărată slavă celor ce le suportă”. Aşa cum aurul este încercat în cuptorul cu foc, la fel sunt încercaţi şi cei aleşi prin necazuri. Însuşi Hristos ne spune: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

            Nu putem dobândi bucuria mânturii, până nu gustăm mai întâi din paharul suferinţei şi al necazurilor vieţii, spunea un alt nevoitor. Cuviosul Marcu Ascetul zice: „Fiecare necaz ce vine fără voia ta, vine să te înveţe să te pocăieşti”. În acele clipe grele este bine să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, în voia Sa, să-I mulţumim şi să-L slăvim. De aceea, ne dă următorul sfat psalmistul: „Aruncă-ţi grija spre Domnul şi El te va hrăni. El în veac nu va îngădui ca dreptul să se clatine” (Ps. 54, 22). Deşi sunt inevitabile, Sfântul Apostol Pavel ne încurajează subliniind: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10). Prin urmare biruinţa creştinului va fi slăvită, deoarece: „prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fap. 14, 22).

            Ori de câte ori avem parte de necazuri, de tot atâtea ori ne putem apropia de Hristos, Care suferă împreună cu noi. Prin ele ne apropiem de Creatorul nostru, cu rugăciune făcută din inimă, stăruinţă şi smerenie. De aceea nu există necaz fără sfârşit, nu există durere care să nu se încununeze cu bucurie: „seara-i sălaş de plângere, iar dimineaţa, de bucurie”, spune tot regele David (Ps. 29, 6). Sfinţii Apostoli şi mucenicii au fost chinuiţi şi asupriţi, iar noi ne speriem şi deznădăjduim la cea mai mică încercare pedagogică a lui Dumnezeu. „Rabdă acum aici pe nedreptate – spune Sfântul Dimitrie de Rostov -, ca să nu suferi dincolo pe dreptate. El îngăduie nedreptăţile ca să ne smerim şi să ne îndreptăm, ca pe un leac tămăduitor pentru sufletul bolnav”. Pilduitoare în acest sens sunt şi cuvintele Sfântului Isaac Sirul care notează: „Dumnezeu îngăduie să vină ispite asupra sfinţilor care Îl iubesc, ca prin zdrobirea inimii, care se dobândeşte cu rugăciuni stăruitoare, să se apropie de el cu smerenie […] mâhnirile şi primejdiile omoară iubirea de plăceri, în timp ce traiul bun şi nepăsarea o hrănesc”. Prin urmare, pe toate le reuşeşte omul când depune osteneli şi arată purtare de grijă.

         Cum poate omul să depăşească încercările vieţii?    

            Viaţa nostră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, toţi suntem nemulţumiţi, ne plângem, suferim pe nedrept, ne supărăm, fie pentru că un coleg ne invidiază sau prietenul ne înşală aşteptările, ori sunt lucruri care ne mâhnesc şi ne îngrijorează aşa pur şi simplu. Atunci când suferim pe nedrept trebuie să ştim că totul se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, fie pentru a ne spăla păcatele, fie pentru a primi cunună. Vieţile Sfinţilor ne arată că El îngăduie ca mai întâi să ne lovească încercările, iar mai târziu vine să ne salveze. Când El vrea să ne ajute, nimic nu-L poate împiedica. Ne aducem aminte de Fericitul Augustin care zice că: „încercările vin de la Dumnezeu. Nu vom fi scutiţi de suferinţă. Dacă dorim să fim fii ai lui Dumnezeu, să nu ne aşteptăm să fim scutiţi de suferinţă, căci pe cine iubeşte Domnul îl ceartă, şi-l biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte”.

            Creştinii adevăraţi simt bucurie şi mulţumire chiar în timpul încercărilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „a răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului”. Ne-o dovedesc chiar Sfinţii Apostoli, care după ce au fost bătuţi prin hotărârea Sindriului, „au plecat bucurându-se că au fost învredniciţi să sufere necinste pentru numele lui Hristos” (Fap. 5, 40-41). Nu fără importanţă mă simt nevoit să vă relatez o întâmplare din Patericul egiptean, care vorbeşte despre un bătrân ce se îmbolnăvea deseori. În cursul unui an, întâmplându-se să nu mai fie bolnav, s-a întristat mult şi, plângând, zicea: „M-a părăsit Dumnezeul meu şi nu m-a mai cercetat!”.

            În suferinţele noastre vedem, aşadar, strălucind dragostea Domnului, Care îngăduie să trecem prin încercări, necazuri şi boli pentru a ne curăţi sufletele de petele lăsate de păcate. În acest sens, este suficient să relatăm ce spune părintele Arsenie Boca despre crucea necazurilor şi a suferinţelor: „Nu este altă cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor decât calea crucii. Dacă ar fi fost alta, ne-ar fi arătat-o pe aceea. Prin cruce, prin suferinţa unei răstigniri se intră în Împărăţia lui Dumnezeu şi se intră cu atât mai sigur cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă […] În necazuri se vede iubirea lui Dumnezeu. Vai de cine nu are o cruce de dus: acela nu are prin ce se mântui”.

            Cum ne înţelepţesc ispitele şi cum să le biruim?

            Fără îndoială, ispitele sunt încercări ce vin asupra omului de la diavol şi de la oamenii răi. Ele sunt îngăduite pentru a ne descoperi patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne vindecăm. Sunt un leac amar, dar şi un semn al milei lui Dumnezeu, „Care nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13). Mergând pe firul Bibliei vedem că însuşi Isus Sirah avertizează: „fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Is. Sirah 2, 11). Dreptul Iov, ispitit de diavol, spune că cei credincioşi sunt împovăraţi cu diferite ispite prin îngăduinţa lui Dumnezeu, dar niciodată peste puterile lor. Numai pe omul mândru şi necredincios îl lasă să fie ispitit de diavoli peste puterile sale ca să-l smerească şi să ceară ajutorul Lui.

            Prin urmare, adeseori suntem ispitiţi cu gânduri de necredinţă, de îndoială, de hulă, de deznădejde, de mândrie şi slavă, care vor să ne tragă spre pierzare. Noi însă suntem datori să ne mărturisim toate gândurile rele la duhovnic şi alungăm ispitele cu smerenie, cu paza minţii şi cu citirea cărţilor sfinte. De asemenea, în vreme de ispită trebuie să postim şi să ne căim de păcate. Omul care se roagă permanent este de neînvins. Spun unii Sfinţi Părinţi: „Să nu uiţi pe Domnul în vreme de linişte, ca să nu te uite nici El în vreme de ispită şi război”. Astfel, ei ne recomandă să zicem rugăciunea lui Iisus, mai ales în timp de încercare, ca numele Domnului să taie ispitele vrăjmaşului. De asemenea, Maica Domnului este supărată pe aceia care nu îi cer niciodată nimic.

            Cert este că ispitele sporesc răbdarea şi credinţa. Fără ispită şi luptă duhovnicească nu este posibilă mântuirea sufletului nostru, fiindcă nu avem pentru ce primi cunună în Împărăţia cerurilor. Poate de aceea spunea un părinte din pustie: „Înlătură ispitele şi nu se va mântui tot omul”. Când trece prin încercări omul constată cât de slab şi neputincios este „şi astfel, atrage harul lui Dumnezezu. Într-un fel ispiteşte Dumnezeu şi înt-altfel diavolul. Acesta din urmă ispiteşte ca să piardă, în timp ce Dumnezeu o face ca să ne încununeze”. În vreme de ispită să luăm aminte ca nu cumva raiul din noi să se prefacă în iad. „Cu dracul nu se stă de vorbă – ne sfătuieşte un iscusit duhovnic – Trebuie să-l ignori. Dacă stai de vorbă, îl recunoşti. Satana nu este o putere, ci un tolerat de Dumnezeu. Puterea e la noi, că suntem botezaţi, avem Înger păzitor, ne rugăm la Dumnezeu. Vrei să goneşti pe satana?… Stai de vorbă cu Hristos, roagă-te la Maica Domnului!”.

            Cum înlăturăm din mintea noastră gândurile rele?

            Printre problemele cu care se confruntă omul este lupta cu gândurile. Potrivit sfintelor învăţături ale Filocaliei, acestea sunt mişcări ale minţii. Cei mai mulţi dintre noi avem gânduri de ură, de invidie, răutate şi mândrie, care pot duce la deznădejde. Un gând ne poate ridica sau ne poate afunda. Îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea, îl tulbură şi chiar îl distruge. Intră şi îi întinează sufletul, îi otrăveşte conştiinţa şi îl poate duce la sinucidere, pentru că nu mai poate rezista puterii diavolului, spun marii trăitori.

            Mulţi sunt robiţi de gândul averii, alţii de a-l mândriei, iar cei mai mulţi îl judecă pe aproapele lor şi-l osândesc pentru faptele lui. Gândurile necredinţei au drept cauză îngâmfarea şi egoismul. Nu fără folos ne îndeamnă Avva Efrem Filotheitul: „Fiul meu alungă gândurile egoiste şi cugetă foarte smerit despre tine!”.

            În general, Sfinţii Părinţi ne recomandă mai multe moduri de înfruntare a gândurilor necurate. Orice om poate folosi în primul rând rugăciunea. Cel mai sigur chip duhovnicesc de a alunga de la noi gândurile rele şi cursele vrăjmaşului este de a repeta în tot locul rugăciunea inimii. „Cu numele lui Iisus biciuieşti pe vrăjmaşi, căci nu este armă mai puternică în cer şi pe pământ”, ne sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul.

            Povăţuitorii duhovniceşti ne învaţă stăruitor să mărturisim toate gândurile noastre cât mai des şi cât mai curat, pentru a împiedica transformarea lor în patimi şi fapte distrugătoare de suflet, şi vindecarea o dă doar Hristos, fiind de ajuns ca oamenii să se pocăiască. Sfântul Ignatie Briancianinov afirmă cu tărie că împotriva atacurilor repetate ale gândurilor păcătoase nu există o altă armă pentru începător, decât spovedania, la care trebuie să apelăm cât mai des posibil.

            Totodată părinţii înduhovniciţi pun mare preţ pe paza gândurilor şi pe cercetarea inimii şi lepădarea patimilor. Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: „Când gândurile vă necăjesc, să nu le daţi absolut nicio importanţă. Lăsaţi câinii să latre! Iar cea mai bună înfruntare a lor este cântarea şi Rugăciunea lui Iisus. Răgăciunea lui Iisus este cea mai bună armă împotriva gândurilor”.

            Aşadar, paza minţii este foarte puternică pentru biruirea gândurilor. De un real folos ne sunt rândurile scrise către fiii săi duhovncieşti de către un bătrân nevoitor: „Fugi de gândurile rele ca de foc! Nu le da nicio atenţie, ca ele să nu prindă rădăcini în tine. Nu dispera, căci Dumnezeu este generos şi-i iartă pe păcătoşi. Dacă tu faci o greşeală, pocăieşte-te şi întăreşte-ţi voinţa ca să nu recazi în aceeaşi greşeală”.

            Smerenia şi osteneala trupului în tot timpul şi locul ajută pe om să nu mai aibă gânduri necurate. „Îngrijeşte-te să te eliberezi de patimi şi îndată vei alunga gândurile de la mintea ta”, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Nu putem împiedica gândurile să nu vină, dar putem să nu le primim, ca să-şi facă cuiburi în capetele noastre. În acest sens, Sfântul Siluan Atonitul recomandă: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, şi astfel niciun gând nu se va încuibări înlăuntrul nostru.

            Pe de altă parte, constatăm pe zi ce trece că omul care iubeşte munca trăieşte mai mult decât cel trăieşte în bunăstare. Este cunoscut proverbul latin „ora et labora!”, descoperit chiar şi Sfântului Antonie cel Mare de către un înger ce împletea funii şi se ruga, în timp ce marele ascet era încercat de gânduri şi tristeţe.

            În fiecare zi este bine să citim măcar un verset, un capitol sau un psalm, de care să ne legăm gândurile, mutându-le de la cele trecătoare la cele veşnice. Dând de lucru gândului, nu-l mai lăsam să nască păcatul şi faptele rele. Vorbind despre paza gândurilor, părintele Arsenie Boca ne îndeamnă să avem şi  „puţină nepăsare fericită. Toată viaţa noastră duhovnicească se bazează pe gânduri. Sporirea în viaţa duhovnicească ţine de gând”. Pe deasupra, sfinţenia nu rămâne într-o inimă tulburată. „Cel ce este în pace cu sine însuşi este şi cu aproapele şi cu Dumnezeu. Într-un astfel de om locuieşte chiar Dumnezeu”, spune Sfântul Nectarie.

           Ne poate mântui smerenia?

            Într-adevăr, smerenia este cheia care deschide uşile raiului. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18), afirmă psalmistul, răsplata fiind Împărăţia cerurilor şi fericirea veşnică, dobândită prin credinţă, pe care o vom gusta deplin numai în viaţa viitoare. Însuşi Fiul lui Dumnzeu s-a smerit, îmbrăcându-se în trupul nostru muritor. El spune Sfinţilor Apostoli: „învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). De altfel, afirmă părintele Rafail Noica, „Hristos, de la Naştere până la răstignire nu este nimic altceva decât o cutremurătoare lecţie de smerenie”.

            Învăţăturile bătrânilor arată că o înfrângere însoţită de smerenie este de preferat unei victorii însoţite de mândrie. Adeseori smerenia i-a salvat pe mulţi chiar fără vreun efort. Acest lucru este demonstrat de Vameşul păcătos şi de Fiul risipitor care au rostit doar câteva cuvinte şi au fost iertaţi. „Smerenia este arta de a sta la locul tău […] harul lui Dumnezeu nu vine decât la sufletul smerit […] De multe ori te caută harul şi nu te găseşte, că nu eşti smerit!”, constată părintele Arsenie Papacioc. „Fără harul lui Dumnezeu nu eşti nimic mai mult decât o trestie uscată, un copac neroditor, o cârpă nefolsitoare, vas al păcatului şi al patimilor. Toate bunătăţile pe care le ai în tine sunt ale harului lui Dumnezeu. Ale tale sunt doar patimile şi păcatele”.

            Smerenia războieşte patimile şi pe diavol. Ea este singura virtute neimitată de duhurile rele, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul. Ei cred în Dumnezeu, priveghează mai mult decât toţi oamenii, dar nu pot să se smerească. Este suficient să menţionăm aici cuvântul unui bătrân care ne dă următorul sfat: „dacă cineva se smereşte, şi zice cuiva: iartă-mă, îi arde pe demoni”. Acolo unde este smerenia, trufia dispare, acolo unde este smerenia, diavolul pleacă. Smerenia este ce care-l face să şchiopăteze, este cel mai mare şoc pentru acesta, „căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său” (I Ptr. 5, 5).

            Pocăinţa, zdrobirea inimii şi plânsul pentru păcate sunt începutul smereniei adevărate. De asemenea şi isptitele aduc smerenia. „Fără ispite ea nu se câştigă. Dacă ne-am smerit, ne vom înălţa, dacă nu ne-am smerit, vom rămâne jos, în patimi, în neputinţe, şi vom muri odată cu acestea!”, spune Ava Efrem Filotheitul. De felul în care ne însuşim smerenia, ne mântuim. Important este ca această virtute să nu se bagatelizeze şi să devină numai un simplu principiu, după cuvântul unui mare duhovnic român care zice: „E smerit, mândruleţul!”.

           De ce este considerată mândria ca fiind cea mai periculoasă? 

            Nimic altceva nu ne îndepărtează de Dumnezeu decât mândria şi egoismul. Mândria îl separă pe om chiar de semenul său, împingându-l spre prefăcătorie, mânie, invidie şi ţinerea de minte a răului. Ea se arată în vorbire, în îmbrăcămintea luxoasă şi în amânarea pocăinţei sincere. Sfântul Ioan Gură de Aur face următoarea remarcă: „Cel mândru trăieşte întotdeauna în tristeţe, mereu se mânie, se nelinişteşte. Nu există nimic care să poată împlini patima lui. Şi chiar dacă l-ar vedea pe împărat plecându-se şi închinându-se înaintea lui, nu s-ar sătura, ci mai mult s-ar aprinde”. Cel mândru urmează calea fărădelegii şi nu mai crede în Dumnezeu, batjocoreşte Sfânta Scriptură, Crucea, biserica, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori.

            După învăţătura Sfinţilor Părinţi mândria este ca „un şarpe veninos care se cuibăreşte în suflet şi omoară virtuţile şi înveninează totul”. Din omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur se vede că „slava deşarte este un demon care are înfăţişare ademenitoare”. Este adevarat, cum spune un alt ales al lui Dumnezeu: „Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat”. Ea ne apropie în asemănare cu diavolul.

            Convins de gravitatea acestei patimi, un bătrân de la Muntele Athos spune că „diavolul nu se bucură nicicând mai mult decât atunci când stă de vorbă cu omul care-şi cultivă propria mândrie, fie acesta teolog, erudit sau mare ascet. Dimpotrivă, se teme de omul smerit şi ascultător”. Pe de altă parte, sfântul Dimitrie de Rostov ne învaţă „să ne aducem aminte că din pricina mândriei un înger a căzut din cer şi a devenit diavol. Mai plăcut este lui Dumnezeu păcătosul smerit decât dreptul mândru”.

            Pe deasupra, Sfinta Scriptură ne arată cât de urâtă este patima mândriei. „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului; hotărât că ea nu va rămâne nepedepsită (Pilde 16, 5). În alt loc, se spune: „Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi, iar pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi” (Luca 1, 52-53). Cu alte cuvinte, întotdeauna Domnul şi-a întors faţa de la oamenii mândri şi i-a primit pe cei smeriţi: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar” (Iacob 4, 6).

            Asupra celor mândri, trufaşi şi semeţi, Dumnezeu îngăduie ispite şi necazuri mari, care de multe ori sunt mai presus de răbdarea lor. Şi aceasta o face cu înţelepciune, spre a-i aduce la smerenie şi umilinţă, pentru a-şi cunoaşte neputinţa lor şi a veni pe calea mânturii. Totuşi, din scrierile filocalice învăţăm că putem scăpa de mândrie prin multă rugăciune, post, citirea cărţilor sfinte şi prin deasa spovedanie la duhovnici iscusiţi.

             Ce aţi dori să ne transmiteţi în încheiere?

            Calde doriri de sănătate şi fericire, dar mai presus de toate îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Timotei: „slujba ta fă-o deplin!” (II Tim. 4, 5). Întru mulţi ani, cu alese bucurii şi împliniri profesionale în slujba vâlcenilor şi a întregii suflări româneşti!

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea) în cadrul proiectului editorial Preoţi de seamă ai Vâlcii.

 

Bibliografie:

 

Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991.

Arhim. Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, Bucureşti, 2008.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, Galaţi, 2009.

Sfântul Dimitrie de Rostov, Abecedar duhovnicesc, Galaţi, 2006.

Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995.

Ierom. Teognost, Despre ascultarea de duhovnic, ed. Credinţa strămoşească, 2013.

Sfântul Isaac Sirul, Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare, Bucureşti, 2007.

Pr. Dionysios Tatsios, Cuvintele bătrânilor, Alba Iulia, 2004.

Arh. Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă, Alba Iulia, 2004.

Ierom. Grigorie, Bolie şi credinciosul, Bucureşti, 2007.

Arhim. Ilie Cleopa, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Trinitas, 1994.

Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Galaţi, 2012.

Sf. Nectarie al Pentapolei, Învăţături, Bucureşti, 2009.

Ierom. Benedict Aghioritul, Gândurile şi înfruntările lor, Bucureşti, 2002.

Duhovnici români în dialog cu tinerii, ed. II, Bucureşti, 2006.

Ierom. Benedict Stancu, Iată duhovnicul. Părintele Arsenie Papacioc, vol. II, Bucureşti, 2006.

Sf. Ioan de Kronştadt, Către păstorii duhovniceşti, Galaţi, 2012.

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Mărgăritare duhovniceşti, ed. Credinţa strămoşească, 2008.