În timpul vieţii Sale pământeşti, Hristos a strălucit totdeauna de lumina dumnezeiască, rămasă invizibilă pentru cea mai mare parte a oamenilor. Schimbarea la Față nu a fost un fenomen circumscris în timp şi spaţiu; pentru Hristos nu s-a petrecut nici o schimbare în acest moment, nici chiar în natura Lui umană, dar s-a petrecut o schimbare în conştiinţa apostolilor, care au primit preţ de o clipă putinţa de a vedea pe Învăţătorul Lor aşa cum era, strălucind de lumina veşnică a Dumnezeirii Sale: „Drept aceea, Se schimbă la Față nu primind ceea ce nu avea, nici preschimbându-se în ceea ce nu era, ci descoperindu-Se ucenicilor Săi ceea ce era, deschizând ochii lor şi făcându-i din orbi, văzători”[1]. Sf. Grigorie Palama spune în Omilia sa la Schimbarea la Față: „Lumina Schimbării la Față a Domnului nu este aşadar circumscrisă şi nici nu se desparte, nici nu cade în puterea simţurilor, deşi a fost văzută cu ochi trupeşti şi pentru puţină vreme, în strâmtorarea de pe vârful muntelui, însă, precum s-a spus s-au mutat slujitorii Domnului de la trup la duhul, prin prefacerea simţurilor pe care a lucrat-o în aceştia însuşi Duhul Sfânt”[2]. Cel care participă la energia divină devine el însuşi Lumină şi cu lumina vede în plină conştiinţă cele ascunse ale harului. Schimbarea la Față este şi o descoperire eshatologică: „Şi străluceşte pe munte şi Se face mai luminos ca soarele, arătând în chip tainic viitorul”[3]. Evidenţiind realitatea permanentă a trupului după Înviere, Mântuitorul Se va întoarce  aşa cum a fost văzut de ucenici pe munte, când dumnezeirea Sa a prevalat asupra trupului[4].

Dimensiunea eshatologică a luminii de pe Tabor este prezentă în chip evident aproape în toate scrierile Sfântului Grigorie Palama. Lumina descoperită Sfinţilor pe muntele Tabor nu este altceva decât Împărăţia lui Dumnezeu: „De aceea […], El Însuşi a arătat-o proniator mai dinainte, ca nezidită şi numind-o pe aceasta Împărăţia lui Dumnezeu”[5]. De fapt una dintre caracteristicile esenţiale ale gândirii sale este aceea că, întreaga participare la harul răscumpărării nu este decât o anticipare a Parusiei.  Acest sens eshatologic profund permite Sfântului de a da o interpretare foarte vie şi justă Sfintei Liturghii, revenind la spiritul creştinismului primar. El posedă însă în acelaşi timp şi sensul tipologiei biblice a luminii şi întunericului pe care liturghia bizantină îl utiliza atât de larg; el insistă, spre exemplu asupra faptului că Evangheliile învierii sunt citite totdeauna dimineaţa: „Şi Învierea Lui s-a făcut acum început şi pricină a toată învierea celor adormiţi, iar la cea de a doua venire a Mântuitorului, lumina vieţii veşnice îi va cuprinde pe ucenicii Lui şi ziua cea adevărată şi neapusă va răsări pentru toţi. Iată de ce Învierea Domnului cuprinde cuvânt de dimineaţă şi întruchipează ziua aceea. Potrivit cu acest cuvânt, toate Evangheliile Învierii se mai numesc «de dimineaţă» sau «de răsăritul zilei». De aceea, în ziua Învierii Domnului, atât cele săvârşite seara cât şi cele de peste zi sunt şi se numesc «de dimineaţă»”[6]. Textele din scrierile Sfântului Grigorie Palama asupra naturii eshatologice a luminii dumnezeieşti necreate sunt nenumărate[7]. Aceste nu lasă nicio urmă de îndoială asupra adevărate gândiri Sfântului Grigorie şi asupra concepţiei sale eshatologice a spiritualităţii. Pentru a întrebuinţa vocabularul teologic modern, Sfântul Grigorie Palama s-a făcut apărătorul unei eshatologii realizate împotriva tentativelor făcute de gândirea nominalistă de a trimite chiar realitatea Întrupării doar în viitor şi a nega eficacitatea ei în prezent[8].

Aşteptarea Împărăţiei lui Dumnezeu se trăieşte, deci, în Biserică în două moduri: prin aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos, care va însemna sfârşitul lumii şi al istoriei şi prin experienţa prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul istoriei, care totdeauna este pe măsura gradului receptivităţii omeneşti. Această experienţă este atributul sfinţilor, în vreme ce restul credincioşilor aşteaptă judecata ce de pe urmă. Împărăţia lui Dumnezeu, ca fără-de-început şi fără-de-sfârşit, transcende şi covârşeşte spaţiul şi timpul[9]: „Căci nu este Împărăţia lui Dumnezeu supusă (avbasi,leutoj) şi zidită, căci este singură între toate care nu este stăpânită şi atârnată, dincolo de orice timp şi orice veac şi nici nu are Împărăţia lui Dumnezeu începătorie care să o înceapă sau sfârşit sub veacuri sau timp. Însă credem că este moştenirea celor mântuiţi”[10].

Pregătirea omului pentru „ziua Domnului” sau pentru întâlnirea cu Domnul se face duhovniceşte prin conştientizarea caracterului trecător al lumii, prin schimbarea sistemului de referinţă – trecându-se de la lumea văzută la realitatea de dincolo de ea – şi prin împărtăşirea de Tainele Bisericii: „Noi însă. Fraţilor, vă rog să păzim pentru noi înşine nnemicşorat harul lui Dumnezeu, întinzându-ne întregi spre ascultarea şi împlinirea sfintelor porunci şi aducându-ne pe noi ofrandă lui Dumnezeu prin fapte, fiindcă şi acela S-a dat pe sine Însuşi pentru noi […]. Fiindcă aceste ne învaţă trupul răstignit al lui Hristos care ne este pus înainte spre hrană; căci de El suntem în acelaşi timp hrăniţi şi învăţaţi să avem comuniune cu virtuţile şi pătimirile Lui, ca să trăim şi să împărăţim veşnic cu El”[11]. Stricăciunea lumii, scurtimea vieţii şi proximitatea morţii dau la iveală deşertăciunea la care duce alipirea de lume. Simţirea deşertăciunii acesteia îl eliberează pe om din robia lumii şi îl înalţă la adevărul Împărăţiei lui Dumnezeu[12]: „Ce înseamnă «vremea s-a scurtat»? Viaţa este scurtă, moartea este aproape, lumea aceasta este stricăcioasă. Cel ce rămâne de-a pururi este altfel, iar dispreţuirea lumii de acum ne trimite pe noi către El, în deplină siguranţă. Pregătirea pentru acea lume ce va să vie înseamnă să trăieşti îndepărtându-te, după putinţă, de cele lumeşti, de petrecerea de aici, şi, pe cât eşti în stare, să te păzeşti de stricăciunea vieţii de acum”[13]. De aceea credinciosul este chemat să aibă privirea aţintită către Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţie pe care o putem trăi încă din viaţa aceasta: „Aşadar, cei care cred cu dreptate, precum am fost învăţaţi, sunt părtaşi împreună cu Domnul la Schimbarea la Față. Să ne îndreptăm spre strălucirea luminii aceleia”[14].

Evenimentul Schimbării la Față este arvuna vederii lui Dumnezeu de către oameni „față către față” în veacul ce va să vină; acest lucru este făcut posibil pentru că Dumnezeu lucrează El Însuşi ca persoană[15]. Lumina necreată care străluceşte din Mântuitorul Iisus Hristos în timpul Schimbării la Față nu era o putere impersonală nevăzută, ci o energie personală concretă a Cuvântului lui Dumnezeu; lumina de pe Tabor este vizibilă de asemenea şi de către isihaşti în experienţele lor mistice şi este aceeaşi pe care o vor vedea toţi sfinţii în veacul viitor[16].

Schimbarea la Față, arvună a vederii lui Dumnezeu „față către față”, are pentru Sfântul Grigorie Palama, ca de altfel majoritatea Părinţilor Bisericii, o semnificaţie eshatologică foarte profundă. Sfântul Grigorie, urmând învăţătura părinţilor care l-au precedat, găseşte în aceasta împlinirea promisiunii Mântuitorului asupra venirii Sale în slavă: „într-o asemenea slavă şi Împărăţie va veni Hristos în veacul viitor”[17]. De altfel, după cum a observa Sfântul Grigorie, venirea Împărăţiei lui dumnezeu nu este o deplasare în spaţiu, ci o manifestare: Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă peste tot. Atunci când credinciosul va fi pregătit cum se cuvine primeşte prin harul lui Dumnezeu manifestarea slavei Împărăţiei.

Fiinţa umană poate deci deja din viaţa prezentă să fie stabilită în comuniunea slavei eshatologice a împărăţiei lui Dumnezeu şi să primească arvuna vederii „față către față”. Astfel, vederea aceasta „față către față” care a început în veacul acesta va atinge desăvârşirea în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu trebuie prin aceasta să înţelegem că, în veacul ce va să vină, vederea lui Dumnezeu va avea un caracter static: „ca şi îngerii, ei vor creşte veşnic în vedere”[18]. Vederea lui Dumnezeu „față către față” nu este o metaforă, ci, aşa cum arată Sfântul Grigorie Palama, citându-i pe sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Dionisie Areopagitul, Dumnezeu Se lasă văzut de cei ce sunt vrednici de aceasta[19].

[1] Tomul aghioritic, în FR, vol. VII, p. 383.