Haiducii au însemnat personajele a sute de legende ale Țării Românești, la acest capitol folclorul având multe povești despre acei „tâlhari de codru” sau „de drumul mare”, care atacau poștalioanele, curțile boierești și trăiau ca răzvrătiții.

Județul Vâlcea, fiind situat pe drumul de legătură între Ardeal și Oltenia și ca zonă de trafic comercial, nu putea să nu aibă un rol important în această istorie a haiducilor. În Vâlcea, haiducii s-au numit lotrii, celebrii tâlhari de pe Valea Oltului care atacau comercianții și caravanele cu mărfuri.

În zona subcarpatică legendele cetelor de haiduci ai lui Irimia, Cotoșman, Dragu au stat la baza unui întreg repertoriu de doine, legende. Au dat denumiri de locuri și mai mult de atât, sunt cunoscute zeci de lăcașe de cult construite din banii acestor haiduci. Numai lui Dragu îi sunt atribuite cel puțin zece biserici de lemn, iar schitul Pahomie este cunoscut prin faptul că primii călugări au fost haiduci care la un moment dat în viață au înlocuit pistolul cu crucea.

Dar dacă despre haiduci s-a scris mult, alte personaje strâns legate de viața haiducilor au fost mai puțin descrise și deși au jucat un rol important, lumea se pare că nu le-a îndrăgit.

„Potecașii sau vătafii nu prea au fost la inima omului de rând, al creatorului de folclor, potecașul fiind dușmanul hoțului de codru, al răzvrătitului, deși în realitate este vorba tot de un tânăr, dar unul care să spunem era de partea legii, al autorității”, spune sociologul Ligia Rizea.

Potecașii sau vătafii erau vânătorii de haiduci, vânători de recompensă, buni luptători și erau angajați fie de boieri, fie de curtea domnească sau negustori pentru a curăța codrii și pădurile de haiduci. Potecașii au lăsat și ei la rândul lor ctitorii de cult, au apărut în istorii și în legende, dar înfățișați de multe ori ca personaje negative, deși în realitate, din punct de vedere legal, era invers.

„Un reper de marcă pe harta culturală a județului Vâlcea este Biserica din Urșani, sat aflat pe teritoriul orașului Horezu. Este o biserică armonioasă ca proporții, are planul treflat și două turle svelte cu elegante arce în retragere, în dreptul ferestrelor. Renumele de care se bucură se datorează amplei dezvoltări a tabolului votiv pe trei pereți ai pronaosului (sud, vest, nord), în care, practic, este înfățișată întreaga comunitate ce și-a adus aportul, după posibilități, la ridicarea bisericii în anul 1800 și înfrumusețarea ei cu pictură murală interioară și exterioară, lucrare realizată în 1805-1806”, spune Ligia Rizea.

Ctitorul principal al bisericii este „cunoscutul vătaf de plai al Hurezilor, Ioan Popescu, (…), alături de mulți alți ctitori mărunți pictați în emblematicul lăcaș al cărui interior adăpostește, în pronaos, pe pereții de sud, vest și nord, 37 de personaje rurale, rânduite parcă voievodal, unele numite ‘prisoase’, într-un tablou ctitoricesc colectiv unic pe care l-am comentat de mai multe ori”, spune acad. Răzvan Theodorescu în ‘Episcopi și ctitori în Vâlcea secolului al XVIII-lea’.

Pentru că potecașii (vătafii) nu erau însă peste tot urâți de comunitate, în zona comunelor înstărite din depresiunea Horezu — Slătioara, Măldărești, Vaideeni, Tomșani, Costești — aceștia erau chiar apreciați și plătiți de oamenii din localitate ale căror gospodării erau prădate de haiduci.

Astfel, biserica din Urșani, ca orice biserică a cărei vârstă se numără în secole, are legenda ei. Preotul paroh Constantin Mănescu, datorită strădaniei căruia biserica a fost consolidată, iar pictura interioară restaurată, vorbește despre această legendă, menționând consemnările unui țăran luminat din Urșani, Petre Dichel. Acesta povestește că pe vremuri trăiau în zonă doi haiduci, Corcodel și Florea Urșanu, care jefuiau boierii și negustorii bogați și își țineau banii împreună. La un moment dat, cei doi haiduci s-au despărțit, Corcodel și-a ascuns partea sa în scorbura unui fag, iar Florea Urșanu într-o nișă săpată în peretele bisericii sub chipul unuia dintre ctitori.

Cei doi haiduci au fost prinși de potecași, au fost uciși, iar banda lor a fost trimisă la ocnă. Se mai spune că I. G. Duca, pornind de la această legendă, ar fi descoperit banii ascunși în perete, o parte din ei ar fi fost folosiți pentru construirea căminului cultural, iar altă parte pentru acțiunile filantropice făcute în Urșani de soția sa, Nadia Duca. Lucru adevărat este însă că, în pronaos, unde își are mormântul și I. G. Duca, pe peretele de vest, chipul pictat al unuia dintre ctitori a fost, la un moment dat, desprins din perete.

„Revenind însă la Biserica din Urșani, ‘acestea ce se nunesc prinoase au ajutatu, cine cu ce au putut, mai multu cu (a)lergătura’ — stă scris deasupra celor 15 personaje înșiruite de-a lungul peretelui de nord, preoți, diaconi, țărani și soțiile acestora, ceea ce te duce cu gândul la o exemplară mobilizare a întregii comunități pentru a construi o biserică mare și frumoasă (de altfel, înscrisă în Lista monumentelor istorice, la categoria valorică A — ce indică patrimoniul cultural construit de valoare națională excepțională). Din inscripțiile păstrate în biserică se cunosc mai multe nume de zugravi: Milcu zugrav, Gheorghe ucenicul, Preda zugravul din județul Gorj, zugravul Dinu din Craiova. Cel din urmă semnează fresca ce împodobește registrul superior al fațadelor, unde sunt pictați prooroci, sibile și filosofi, după tradiția statuată deja la începutul secolului al XIX-lea în pictarea bisericilor vâlcene și, probabil, și ampla scenă a Judecății de apoi, plină de detalii surprinzătoare, creionate de o mână cu vădit talent și unde, în Paradis, este pictată o acvilă cruciată în zbor deschis, amintind stemele valahe”, spune prof. Ligia Rizea, specialist în patrimoniu.

În prezent ceea ce aduce, deopotrivă, în prim plan Biserica din Urșani este faptul că în pronaosul ei a fost reînhumat ilustrul om politic I. G. Duca, parlamentar, ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), președinte PNL (1930 — 1933), prim-ministru (14 noiembrie și 30 decembrie 1933), asasinat de legionari pe peronul gării din Sinaia, în 29 decembrie 1933, după ce fusese într-o audiență la regele Carol al II-lea. Tot aici se află și mormântul soției sale, Nadia Duca, iar de câțiva ani comemorarea marelui om politic a devenit o manifestare la care participă întreaga localitate.

Biserica din Urșani nu este singura ctitorie ridicată de vătafi în județul Vâlcea, mai sunt cunsocute cinci astfel de biserici de zid în zona Horezu și pe Valea Oltețului. „Însă evident că sunt mai puține astfel de ctitorii decât cele construite de haiduci, vătafii sau potecașii era plătiți cu simbrie, spre deosebire de haiduci care aveau tot interesul să câștige popularitate și simpatie între oamenii simpli”, conchide prof. Ligia Rizea.

AGERPRES / (AS — autor: Liviu Popescu, editor: Marius Frățilă)