„AMINTIRI DIN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE A PATRIEI –SEPTEMBRIE 1916” 

Eram elev la Liceul maghiar din Sibiu, când România a ieşit din neutralitate şi a declarat război Austro –Ungariei şi Germaniei în 14/15 august 1916.

Noi, elevii de liceu români am primit cu justificată bucurie şi nebiruită speranţă eliberarea Ardealului încă din vara anului 1914, când s-a declarat război de către Austro –Ungaria Serbiei, în luna iunie, după asasinarea la Sarajevo a moştenitorului tronului austro-ungar prinţul Franz Ferdinand şi soţia sa, de către studentul sârb Gavrilo Prinkip.

Îmi amintesc de zilele de emoţii tari, pe care le-am trăit la sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1916 şi ne-am  bucurat cu toţii la ştirea că armata austro-ungară a fost nimicită în lupta de la Porumbacu de către armata română eliberatoare şi apoi când a fost ocupat Sibiul (Sibiul nu a fost ocupat de trupele române, fapt ce avea grave repercusiuni pentru evenimentele ulterioare, n.a. a se vedea textul) care e numai la 23 km distanţă de satul meu natal. Cetăţenii comunei se pregăteau să aştepte ca pe nişte oaspeţi desrobitori pe oştenii români ai armatei vechiului regat.

Acest măreţ moment, dar de prea scurtă durată a şi sosit la sfârşitul lunii august, când numai după două săptămâni de la declararea războiului şi trecerea graniţei peste Carpaţi au apărut patrule ale armatei române pe hotarul satului.

Noi ştiam ce efective avea armata română al cărui comandant s-a instalat în comuna Răşinari, dar elanul populaţiei era indescriptibil de mare. Din comuna vecină Orlat s-a auzit că armata română într-adevăr s-a instalat pe poziţii de atac.

Comandantul regimentului 2 Vâlcea, la acea dată era colonelul Traian Mosoiu, legendarul general de mai târziu, care a intrat primul în Ardeal cu trupele armatei române în iarna anului 1918.

În ziua de 29 august stil vechi, pe la ora 9 seara, în urma unui ordin telefonic primit de notarul comunei pe care l-am auzit cunoscând limba maghiară, cetăţenii comunei Cacova, urmau să fie evacuaţi spre apus în spatele armatei germane.

Patrule din jandarmeria maghiară, cu pene de cocoş la chipiu, aşteptau în capul satului să escorteze populaţia; dar românii din sat, după ce şi-au părăsit casele plecând spre capul satului s-au dirijat pe potecile laterale şi pârâiaşe înspre munte unde aveau colibe şi teren de păşunat, loc de refugiu şi în timpul năvălirii popoarelor barbare cu 1000 de ani în urmă.

Atacul nemţilor s-a dat la ora 12 noaptea la un km şi jumătate de sat pe locul numit „Cetatea Orlatului”.

Armata germană fiind mult mai superioară numeric şi ca dotare, cu efective din cele 6 divizii aduse în grabă în timp de două săptămâni de pe frontul francez de la Verdun, a respins regimentul 2 Vâlcea după o luptă înverşunată. Noi, cetăţenii din satul Cacova, evacuaţi, când am revenit a doua zi de la munte în sat spre marea noastră dezamăgire ne-am trezit că în partea de vest a satului, de sub munte, care are forma de potcoavă, cu ovale la mijloc au năvălit două batalioane de nemţi. În casa părintească a fost încărtiruit un căpitan neamţ, cu un cazan de campanie în curtea casei.

Din regimentul 2 Vâlcea două companii de sub comanda sublocotenentului Vasile Godeanu şi a fratelui lui sublocotenentul Gavril Godeanu, ambii învăţători într-unul din satele judeţului Vâlcea, au primit misiunea de a trece peste dealul împădurit Teiş de la Orlat pentru a ataca din spate armata germană de pe Dealul Merezi (meridieş în latineşte) care are o înălţime de la 800 până la 1000 m.

Dealul împădurit cu copaci oferea un scut inexpugnabil ostaşilor români.

Timp de două săptămâni a durat lupta pe dealul Merezi, dintre cele două batalioane ale nemţilor şi două companii de români. Ostaşii români coborau seara până la marginea pădurii unde se găsea o casă în care aduceau alimente cetăţenii din sat.

Pierderile armatei germane au fost mari. Am fost martor ocular în multe cazuri la înmormântarea oştaşilor din armata germană în marginea cimitirului satului, după lupta corp la corp la baionetă cu românii care îi urmăreau prin pădure până la marginea satului.

S-a tras şi cu tunurile în dealul Merezi şi cu mitraliera nemţilor care bătea frontul din turnul bisericii, distanţa în văzduh fiind numai de 150 până la 200 metri.

Dar credinţa ostaşilor români în izbânda finală a fost de nezdruncinat, ostaşii au respectat misiunea primită şi după ce au primit legătura cu comandantul lor nu s-au retras de pe poziţia luată iniţial de unde observau toată mişcarea armatei germane.

După două săptămâni printr-o încercuire a armatei germane dinspre satul Sibiel nemţii fiind conduşi prin pădure de pădurarul satului vecin, românii au fost atacaţi prin spate în ziua de 9 septembrie stil vechi când a fost împuşcat în cap mortal comandantul unităţii sublocotenentul Vasile Godeanu. Apoi la al doilea atac masiv al nemţilor în aceeaşi zi a fost masacrată toată compania, ostaşii români fiind loviţi şi în cap după ce au fost împuşcaţi, ceea ce s-a dovedit la înhumarea lor în tranşeele proprii şi în gropile făcute de explozia obuzelor de cetăţeni ai satului femei şi copii fiindcă bărbaţii adulţi erau pe front.

La deshumarea ostaşilor eroi după şapte ani în anul 1923, când au fost prezenţi şi aparţinătorii din judeţul Vâlcea şi părinţii şi fraţii sublocotenentului Vasile Godeanu toţi cei 75 de eroi au fost găsiţi cu ţeasta capului spartă. Cu această ocazie a fost identificat corpul eroului sublocotenent care nu era descompus fiind învelit cu mantaua şi găsindu-se asupra lui ceasul de buzunar. Pentru reînhumarea într-un mormânt comun în platoul Augur transportul rămăşiţelor pământeşti ale eroilor s-a făcut în saci pe tărgi de tufe la sute de metri sub supravegherea preotului satului Hanzu Ioan.

Prizonierii nu au fost luaţi şi nu au scăpat cu viaţă decât ostaşii care se aflau aproape de vârful dealului, pe versantul celălalt pădurea de carpeni fiind foarte, foarte deasă. Între cei care au scăpat cu viaţă era şi ordonanţa sublocotenentului Vasile Godeanu, care a dus la regiment la Rm. Vâlcea –lada de campanie a eroului şi o scrisoare a fratelui lui sublocotenentului Gavril Godeanu, scrisoare de o mare valoare istorică şi emoţională.

Scrisoarea mi-a fost predată în vara anului 1980 de doamna Nisipeanu Florica, învăţătoare pensionară cu domiciliul în Braşov, singura supravieţuitoare dintre cei şase copii ai învăţătorului Godeanu Ion din comuna Nisipi –Vâlcea.

Iată textul scrisorii:

„Întristatei familii Ion Godeanu –Nisipi –Vâlcea, iubiţii mei părinţi şi fraţi, azi, 9 septembrie a încetat din viaţă mult iubitul nostru fiu şi frate –Vasile –la o luptă ce a fost lovit de un glonţ Dum-dum ieşit în ceafă şi i-a împrăştiat creierii.

Nu va trece mult şi în curând mă voi duce şi eu după iubitul meu frate. Primiţi lada lui. Vă scriu alături de el într-un vârf de munte unde-l îngropăm fără popă, fără lumânare numai sub jalea întregii companii. La noapte ne atacă şi eu cred ca mâine să mai văd şi eu lumina zilei.

Vă pun aici o picătură din sângele lui ca să-l sărutaţi, că pe el n-aţi avut mila să-i daţi ultimul sărut. Adio, scumpii mei părinţi, fraţi şi toate rudele GAVRIL”.

Pe un copac lângă care a fost înmormântat eroul sublocotenent i s-a scris numele: „Eroul Vasile Godeanu”.

Pe colţul din dreapta al plicului netimbrat, ordonanţa a scris cu scrisul de ţăran mai puţin experimentat următoarele cuvinte citite cu lupa: „Eu ordonanţa lui Vasile vă spun că după 2 ore fiind rănit şi Gavril la o mână luându-l prizonier de atunci eu am luat-o la fugă şi am scăpat cu viaţă până la 11 septembrie”.

Şi acum un episod ca într-un roman „Regimentul 2 Vâlcea a anunţat pe învăţătorul Ion Godeanu, amândoi fii au căzut în luptă ca nişte eroi pe un munte lângă comuna Orlat. În realitate sublocotenentul Gavril Godeanu, fiind rănit a fost luat totuşi prizonier desigur pentru a da informaţii şi internat în spitalul din Arad, iar de acolo într-un lagăr din Germania de unde a revenit în ţară la sfârşitul anului 1918, pentru a fi mobilizat din nou la sfârşitul lunii decembrie şi trimis să lupte pe frontul din Ardeal. Există o fotografie a sublocotenentului Gavril Godeanu călare pe cal, fotografie făcută la Lugoj la data de 3 septembrie 1919, după întoarcerea de la Tisa, după cum notează cu scrisul propriu. A fost decorat cu „Mihai Viteazul” şi şi-a reluat serviciul de învăţător în Craiova fiind pensionat în 1946.

Părinţii greu încercaţi în octombrie 1916 au ridicat în satul natal o cruce albă din marmură cu următoarea inscripţie: „În amintirea eroilor fraţilor Vasile şi Gavril Godeanu, căzuţi pe muntele Orlat lângă Sibiu în războiul de reîntregire a neamului”, pentru ca să afle când familia Godeanu era în pribegie în Moldova prin Buletinul Crucii Roşii din Iaşi expediat din Elveţia, că sublocotenentul Gavril Godeanu este într-un lagăr de prizonieri din Germania, lagărul Crefeld de unde iarăşi există o fotografie a unui grup de ofiţeri olteni.

Cetăţenii satului Cacova, astăzi Fântânele din judeţul Sibiu, la iniţiativa altor trei fii ai satului cu domiciliul în Bucureşti şi cu ajutorul Consiliului Popular al comunei Sălişte au refăcut în anul 1973 mormântul comun al eroilor din Regimentul 2 Vâlcea, din platoul Augur, nume român care spune totul despre originea română a neamului românesc, mormântul părăsit după al doilea război mondial, unde se făcea pelerinaj de ziua eroilor de toţi cetăţenii satului în frunte cu copiii de la şcoala primară, iar în anul 1976 s-a ridicat în sat un impunător monument al eroilor din Regimentul 2 Vâlcea şi al eroilor morţi în cele două războaie mondiale monument istoric din prima ciocnire dintre armata română şi armata germană în războiul de întregire a patriei din 1916-1918.

În încheierea amintirilor în legătură cu lupta de la Orlat a Regimentului 2 Vâlcea din armata română a vechiului regat, pentru dezrobirea Ardealului se poate afirma că eroismul ostaşilor a culminat cu rezistenţa de pe Dealul Merezi al satului Cacova astăzi Fântânele a companiei de sacrificiu de sub comanda sublocotenentului Vasile Godeanu.

Bucureşti, decembrie 1981

Conform cu originalul Fl. Nisipeanu, sora Eroilor.

NOTE BIBLIOGRAFICE:: Ani de restriște. Județul Vâlcea în anii primului război mondial – autori: Sergiu Purece; Petre Bardașu;. Gheorghe Simeanu