Preoţi militari vâlceni în Războiul pentru întregirea neamului 

 O activitate la fel de patriotică, benefică soldaţilor, au desfăşurat şi preoţii din spitale, (mobile, de evacuare, de contagioşi) sau din trenurile sanitare, apreciaţi în termenii cei mai elogioşi de superiorii lor.[1] După ce în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1865) au activat ca preoţi militari Amfiliohie Ionescu, Irimia Măcărescu, Mihail Gheorghiescu şi Chiriac Nicolau, în 1867 îi notăm pe ieromonahii: Narcis Creţulescu, Veniamin Alexandresu şi Gavriil Răşcanu, urmaţi de ieromonahul Anania Melega, fost profesor la Seminarul din Râmnicu Vâlcee, renumit prin traduceri din limba rusă şi lucrări originale, confesorul Regimentului I Călăraşi în 1868-1876, ieromonahul Narcis Creţulescu, viitor arhiereu, protosinghelul Agatanghel Guţu, confesor al spitalelor şi al trupelor din garnizoana Craiova,[2] Vasile Pocitan, fost profesor de Religie în Bucureşti şi arhiereu vicar şi Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi protoiereu al preoţilor militari.[3]

În cursul acestei conflagraţii, în care ţara noastră s-a implicat din august 1916, au fost mobilizaţi numeroşi preoţi militari, care au însoţit trupele pe câmpurile de luptă,[4] acordând asistenţă religioasă soldaţilor, (slujbe, spovedanie, împărtăşanie sau prohodirea celor morţi la datorie), îmbărbătându-i în cursul luptelor, mângâind şi îngrijind pe cei răniţi. Potrivit celor relatate de protoiereul Constantin Nazarie, în acest război au fost mobilizaţi aproximativ 252 de slujitori (doi n-au participat efectiv), din diferite locuri,[5] cinci dintre ei jertfindu-şi viaţa pentru apărarea şi libertatea ţării, alţii suferind de tifos exantematic sau alte boli contagioase, drept urmare a prezenţei în mijlocul bolnavilor şi al răniţilor.[6] Eroismul le-a fost evidenţiat de acest profesor universitar: „În învălmăşagul luptelor, în ţipătul răniţilor, în vaetul bolnavilor, în suspinul muribunzilor, în depresiunea morală aproape generală, preoţii au făcut minuni”.

Între cei care au luat parte la diferite acţiuni în timpul războiului şi al ocupaţiunii străine au fost şi vâlceni, mulţi dintre ei onoraţi cu diferite decoraţii de autorităţile superioare române. La loc de cinste trebuie evocaţi:

Nicolae Armăşescu, preot şi învăţător la Tomşani, licenţiat în Teologie,[7] „între cei mai aleşi elevi şi studenţi”,[8] a fost confesor la Regimentul 2 Vânători. Rănit pe câmpul de luptă la începutul campaniei în Făgăraş,[9] a murit la Spitalul Colţea din Bucureşti, fiind înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Ghencea la 8 noiembrie 1916.[10] Preotul Constantin Diaconescu de la biserica Delea Veche din Bucureşti scria despre el astfel: „întotdeauna era în mijlocul ostaşilor, încurajându-i în acele atacuri deznădăjduite, când încercau să stăvilească puhoiul năvălitor peste zăgazurile Ţării […] A fost rănit de moarte între vitejii săi vânători şi trimis cu trupul sfârticat de un obuz vrăjmaş în spitalul Colţii, în nădejdea unei tămăduiri ce i-a fost zădărnicită de soartă”.[11]

Dumitru Bârlogeanu de la parohia Sineşti a slujit pentru început la Trenul Sanitar nr. 9. Mutat la Regimentul 51/52 Infanterie, a murit în aprilie 1917 la Vatra Dornei, în Bucovina.[12]

Constantin Gibescu de la parohia Frânceşti, mobilizat la Ambulanţa Diviziei I, a fost luat prizonier de trupele germane. Alte date despre el nu mai avem.[13]

Preotul Duminică Ionescu de la parohia Jiblea, repartizat la Regimentului 2 Vânători, „a fost nedespărţit de soldaţii acestui regiment, în marş, în luptă şi mai ales la postul de prim ajutor. În toate părţile a dat un sprijin real nu numai din punct de vedere moral, dar şi material, ajutând în persoană pe medici la pansări şi evacuări. Pentru intensa sa activitate a devenit iubit de toţi în regiment”, scria locotenentul colonel Mihail Butescu. A luat parte la luptele din Dobrogea, între 7-30 septembrie, Pravăţ, de la 3 octombrie la 16 noiembrie 1916, Mărăşeşti, de la 1 ianuarie la 17 februarie, Momâia de la 15 martie la 15 aprilie, Răchitosul Mic, la 18 iulie 1917. Elogiindu-l, colonel Grecescu arăta că „în tot timpul acestor grele lupte a stat neclintit la postul său, încurajând luptătorii în primele linii şi mângâind pe răniţi”. Rănit în prima parte a campaniei, deşi nu a fost complet vindecat, a cerut să fie retrimis pe front.[14]

Dumitru Ionescu din localitatea Stroieşti, născut în 1881, a absolvit facultatea, fiind hirotonit preot în 1902. Transferat în 1916 la parohia Bălteni,[15] a făcut parte din Regimentul 42/66 Infanterie, iar pentru actele de vitejie, a fost apreciat de comandanţii armatei române. Iată de pildă ce raporta colonelul Ionescu despre el: „de la începutul campaniei şi-a îndeplinit îndatorirea cu credinţă, adânc devotament şi abnegaţie, fiind nelipsit, în timpul luptelor, la postul său, îmbărbătând prin cuvânt şi faptă. Pe zona de refacere şi a îndeplinit de asemenea îndatoririle cu cea mai mare abnegaţie, fiind totdeauna în mijlocul bolnavilor. Îmbolnăvindu-se de exantematic şi dându-i-se un concediu de convalescenţă, a renunţat la el. A improvizat un altar chiar în tabăra. Colonelul Anastasiu nota că se achită cu distincţiune de toate serviciile apostolatului său. Prin sentimentele sale, prin asistenţa ce a dat soldaţilor bolnavi şi prin întărirea credinţei în vicorie şi în Dumnezeu, merită avansarea”. De menţionat este şi opinia lui Constantin Nazarie care nota că preotul vâlcean „a influenţat în mod foarte folositor moraliceşte asupra ofiţerilor şi trupei. În Basarabia a dezvoltat o activitate remarcabilă din punctul de vedre al dezvoltării, în popor, a spiritului patriotic”.[16] Pentru meritele sale a fost decorat cu Coroana româniei, clasa a IV, cu spadă şi Coroana României în grad de ofiţer.[17]

Grigore Lascu din Râmnicu Vâlcea a fost preot de campanie la Spitalul 3 Evacuare[18] şi Regimentul 18 Infanterie.[19] Colonelul doctor Butoianu scria că: „îşi îndeplineşte cu prisosinţă nu numai îndatoririle sale preoţeşti, încurajând şi ridicând moralul răniţilor şi bolnavilor de diferite boli contagioase, ci devotamentul său pentru îngrijirea aproapelui a mers până acolo că deasupra rasei sacerdotale a îmbrăcat bluza de sanitar, şi ne-a ajutat la ridicarea şi transportarea răniţilor, în timpul retragerilor, precum şi la facerea pansamentelor cu dexteritate. În Sascut, cu multă râvnă şi destoinicie ne-a dat concursul său la îngrijirea bolnavilor de tifos exantematic, expunându-se. Prin conferinţele ce a ţinut a menţinut credinţa trupei şi a bolnavilor în Dumnezeu”.[20]

Ioan Panaitescu de la biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva din Râmnicu-Vâlcea, născut în 1851[21] şi numit la 30 septembrie 1880,[22] a fost trimis preot militar la Regimentul 2 Infanterie, Divizia II, în aprilie 1917.[23]

Petre Pretorian de la parohia Poenari, din comuna Ghiroiu, născut în 1893, a absolvit seminarul gradul II, fiind numit preot în 1914. La Poenari s-a transferat în 1915. Nu se ştie unitatea militară la care a slujit în timpul războiului.[24]

Petre C. Petroşanu de la Regimentul 2 Grăniceri, născut în 1891, a absolvit seminarul gradul II, fiind numit paroh, în 1914, la Mihăieşti.[25] Şi-a făcut pe deplin datoria pe câmpurile de luptă, fiind unanim apreciat de comandanţii armatei noastre. Iată de pildă ce scria maiorul Buricescu despre el: „s-a achitat în mod destul de elogios în serviciu. L-am văzut în mijlocul soldaţilor, în împrejurări destul de grele de trai, înfruntând ca şi ei lipsa de hrană şi oboseală frontului, îmbărbătându-i şi căutând a le ridica moralul. L-am văzut mergând în tranşee unde dădea sfaturi soldaţilor, ca să prefere a muri decât să dea înapoi. Prin cuvântări readuce la sentimente frumoase pe cel din urmă soldat. Pe zona de reface a dat dovadă unui spirit de jertfă cu adevărat creştinesc. S-a pus la dispoziţia medicilor în tot timpul cât trupa a fost bântuită de exantematic, ajutându-i. În cele trei infirmerii, sute de bolnavi au găsit în el, pe lângă un alinator al suferinţelor fizice, şi un cuvânt de îmbărbătare. Când ambii medicii au căzut pradă boalei, preotul a rămas singur, ca prin cunoştinţele ce căpătase, alături de medici, să îngrijească de bolnavi. Puterea sa de muncă, devotamentul şi abnegaţia de care a dat dovadă, în aceste zile grele, a făcut din el o adevărată icoană de nădejde pentru soldaţi. A adus servicii reale şi are frumoase calităţi morale şi sufleteşti. Domnul colonel Cantacuzino se exprimă că a dobândit în Sfinţia Sa un preţios prieten a cărui prietenie o va cultiva”.[26] A participat la campania începută de armata română la 28 octombrie 1918, slujind la Divizia a VII, Regimentul 4 Vânători, ulterior fiind avansat căpitan. După terminarea războiului a fost protoiereu de Vâlcea.[27]

Dumitru Popescu de la parohia Găneşti, din comuna Locusteni, născut în 1881, a fost hirotonit în 1902.[28] A slujit la Regimentul 26 Infanterie, apoi a fost mobilizat la Armata de operaţiuni începută la 28 octombrie 1918. Ulterior, a primit gradul de locotenent şi a slujit la Divizia a XIII-a, regimentul 47 Infanterie.[29]     

Ion Z. I. Popescu de la biserica Sfântul Nicolae din Momoteşti a fost mobilizat din primele zile ale războiului şi trimis la Ambulanţa Diviziei I.[30]

Meletie Răuţu, preot la biserica cu hramul Toţi Sfinţii din Râmnicu-Vâlcea şi protoiereu al judeţului Vâlcea,[31] cunoscut prin lucrările sale istorice, deşi avea aproape 60 de ani, a lucrat în Spitalul de Contagioşi Nr. 1, apoi în spitalele din Bârlad.[32] După ce a făcut campania din Transilvania şi Ungaria, la Satu Mare, „văzând că oamenii din partea aceea nu au preot şi o inimă caldă de român, care să-i dezrobească, a rămas, acolo preot, a făcut Biserică şi s-a îngropat ca un stâlp de piatră, la graniţa ţării”.[33] La rându-i, a fost apreciat în termen elogioşi de superiorii săi. Doctorul Bruchner scria că: „şi-a îndeplinit în mod cu totul conştiincios toate îndatoririle ce comportă serviciul religios atât la bolnavii acestui spital, cât şi la acele spitale şi formaţii fără preot. În cursul retragerii a însoţit formaţia, înfruntând cu linişte şi bărbăţie toate privaţiunile şi toate zdruncinările fizice şi morale, cu toată vârsta de 59 de ani. În toate împrejurările anevoioase a găsit întotdeauna cuvinte de încurajare, deşteptând în toţi simţul datoriei spre sacrificiu. Cu sfatul, îndemnul, autoritatea sa morală ne-a dat nouă, corpului medical, un preţios concurs, făcând pe toţi să vadă un păcat de moarte în necurăţenia corpului şi să vadă toţi sanitarii cea mai creştinească pomană în actul îngrijirii acelor bolnavi. A servit gratuit spitalelor 213 şi 472 din Bârlad. Dar cel mai anevoios serviciu a fost cel al îngropării morţilor, pe care i-a însoţit la cimitirele – Civile şi Militare – situate la distanţe enorme, pe timp de ploaie şi viscol, pe noroi ca şi pe troieni, de multe ori pe jos, alteori având drept vehicul furgonul dric, şi drept scaun sicriul celor morţi de tot felul de boli contagioase. Demn de toată lauda încă este construcţia, din iniţiativa lui, a unei biserici de scânduri, în vecinătatea spitalului, înzestrată cu odoare, odăjdii, cărţi de ritual, cu spesele sale personale. Tot pe aui cheltuială procură toate cele necesare cultului. Voi adăuga şi calităţile sufleteşti: blând şi afabil cu toţi inferiorii, prietenos şi îndatoritor cu egalii, de o modestie exemplară, îşi îndeplineşte însărcinările fără ca să se facă văzut de cineva. Pentru aceste calităţi de bun preot şi bun român propun înaintarea şi acordarea unei distincţii drept pildă şi emulaţie pentru ceilalţi”. Iconomul Constantin Nazarie arăta că: „a cerut să fie trimis în Basarabia de unde am informaţii că aduce excelente servicii pastorale şi naţionale”.[34] Avansat căpitan la 1 ianuarie 1918, a mai participat la luptele duse de armata română, după 28 octombrie 1918, făcând parte din Brigada III Roşiori.[35]

Gheorghe Sachelarie din Drăgăşani, confesor la spitalul Mobil Nr. 5 şi 2 Călăraşi,[36] s-a născut în 1885, în comuna Suteşti. Hirotonit în 1910 şi licenţiat în teologie, a fost profesor, revizor bisericesc şi membru al Adunării Eparhiale.[37] Asemenea altor preoţi, în război a fost apreciat în termeni elogioşi de către superiorii săi. Colonelul I. Popp sublinia că: „a luat parte la campanie, fiind în tot timpul lângă partea activă şi în cea mai strânsă legătură cu trupa. Prin predici şi conferinţe a câştigat dragostea soldaţilor şi a ofiţerilor, dând rezultate foarte frumoase. A mărit în adevăr şi a dezvoltat în oameni sentimentele de datorie şi respect către cele sfinte, le-a uşurat sufletul. În timpul acţiunilor a stat lângă trupă, încurajând-o. În timpul refacerii a dat un mare concurs la îngrijirea bolnavilor, toţi văzând în el un mare sprijin. Este un adevărat preot de război, inteligent înzestrat cu darul de a vorbi, de a fi ascultat. A fost de mare folos regimentului. Are un caracter foarte frumos şi întrupează cele mai frumoase sentimente. Mutarea lui a fost regretată de întreg corpul ofiţeresc şi trupă. Este un element de valoare, devotat Ţărei şi tronului”. Un alt locotenent menţiona că: „s-a distins prin zelul cu care îi îndeamnă pe soldaţii să-şi facă datoria. Ţine predici alese, face slujbe înălţătoare”.[38] Participă şi la luptele din anii 1918-1919, fiind mobilizat la 9 iulie 1918. A fost avansat şi trimis la divizia a VI-a Regimentul 7 Vânători.[39]

Dumitru Popescu Smeureanu, născut în 1882, licenţiat în teologie şi preot din 1907, la parohia Păuşeşti-Măglaşi,[40] a fost mobilizat la regimentul 54/56 Infanterie. Demobilizat în martie 1918, a fost rechemat la campania începută de armata română în octombrie 1918 şi trimis la Divizia a XIV, Regimentul 54 Infanterie.[41]                   

Ştefan Tomescu de la parohia Cremenari a fost mobiliza la Ambulanţa Diviziei a 12-a, unde conform relatării unui medic „în toate împrejurările a desfăşurat o activitate religioasă şi pastorală mai presus de orice laudă. Cu cuvântul şi cu fapta căuta să sădească în sufletul ostaşilor credinţa strămoşească, ridicându-le moralul, a dat dovadă de curaj şi abnegaţie, căci în timpul epidemiei de tifos axantematic, fără nicio teamă şi expunându-se la contaminare cutreiera satele bolnavilor. Este foarte destoinic şi are o ţinută potrivită chemării sale”.[42] A fost demobilizat în martie 1918.

Alţi preoţi care au primit misiunea de confesori în diferite spitale din ţară au fost Ion Negoescu din Câineni, de la Regimentul 69/77,[43] Gheorghe Ceauşeanu din Făureşti, Dumitru Dăbuleanu din Râmnic[44] şi Ilie Niculescu din Gonţa.[45]

Pe lângă aceşti preoţi care au lucrat în mijlocul ostaşilor pe câmpurile de luptă, trebuie să evocăm şi pe călugării şi călugăriţele ce au îngrijit cu multă abnegaţie bolnavii şi răniţii.[46] Menţionăm astfel pe Calistrat Popa de la mănăstirea Govora, confesor la un spital din Iaşi,[47] şi pe cele trei monahii de la mănăstirea Surpatele, Varvara Predescu, superioara, Neonila Predescu şi Ecaterina Ionescu, mobilizate la spitalul Râmnicu-Vâlcea Nr. 33-34 regimentul 2 Vâlcea, la Galaţi, Dorohoi şi în comunele Folteşi şi Bereşti, judeţul Constanţa. Din relatările lor, la Tribunalul de la Dorohoi, au „fost muncite ca nişte roabe […] îngrijind şi de bolnavi şi, fiind forţate prea mult la muncă brută”, s-au îmbolnăvit la plămâni.[48]

Aşadar, în timpul Primului Război Mondial, preoţii vâlceni şi-au făcut pe deplin datoria, devenind exemple de devotament chiar pentru soldaţii români. De altfel, numărul lor credem că este mult mai mare, mulţi fiind trecuţi cu vederea din cauza neglijenţei comandanţilor care nu au întocmit fişele calificative la timp.[49] Cu toate acestea, prezenţa în mijlocul armatelor a fost viu simţită, unii dintre ei plătind chiar cu preţul vieţii sfaturile, îndemnurile şi încurajările către păstoriţii lor.

Iată de ce, în acest an, când sărbătorim Primul Centenar de la Marea Unire din 1918, se cuvine să le aducem un cald omagiu şi să le cinstim faptele pline de curaj, întrucât jertfa lor a stat la temelia unităţii noastre statale. În felul acesta, viaţa lor plină de suferinţe şi dăruire în slujba Bisericii şi a neamului poate fi un frumos exemplu pentru preoţii de azi şi de totdeauna, dar şi pentru toţi credincioşii, care se pot împărtăşii din activitatea lor rodnică şi îndelungată, din credinţa puternică, entuziasmul şi eroismul de care au dat dovadă, dar mai ales din spiritul de sacrificiu pentru apărarea patriei şi a pământului strămoşesc.

 

 

[1] Mircea PĂCURARIU, Studii de istorie…, p. 437.

[2] Mircea PĂCURARIU, 90 de ani de la proclamarea independenţei de stat a României. Atitudinea Bisericii Ortodoxe Române faţă de războiul de indpendenţă, în: BOR, an. LXXXV (1961), nr. 5-6, p. 607.

[3] Mircea PĂCURARIU, Contribuţia bisericii…, p. 1251.

[4] Mircea PĂCURARIU, Preoţi militari în armata română până la 1918, în: vol. Armata şi Biserica, Bucureşti, 1996, p. 150.

[5] Mircea PĂCURARIU, Contribuţia Bisericii…, p. 1251; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916-1919, Bucureşti, 2000, p. 428.

[6] Mircea PĂCURARIU, Preoţi militari…, p. 151; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, pp. XXII, 428.

[7] Constantin NAZARIE, Activitatea preoţilor în armată, în campania 1916-1918, Bucureşti, 1921, pp. 90-94.

[8] Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 71.

[9] Mircea PĂCURARIU, Preoţi militari…, p. 151.

[10] Constantin NAZARIE, Activitatea preoţilor…, p. 90; Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea neamului. Chipuri, fapte, suferinţi şi fapte pentru viitor, vol. I, Bucureşti, 1940, pp. 50, 117; Gheorghe VASILESCU, Contribuţia…, p. 1251; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 70; Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului din Oltenia la luptele sociale şi naţionale ale poporului român (secolele XIX şi XX), Craiova, 2010, p. 204.

[11] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, p. 51.

[12] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 14, 128, 134, 138, 205; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 462.

[13] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 129, 205; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 462.

[14] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 99, 117, 121, 123, 133; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 439.

[15] Anuar 1940, p. 692.

 [16] Constantin NAZARIE, Activitatea preoţilor…, p. 61; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 442.

 [17] Constantin NAZARIE, Activitatea preoţilor…, p. 59; Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 99, 123, 137; Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 205; Pr. Tudor POPESCU, Preoţi participanţi la războiul de la 1916-1918, în: MO, an. XXX (1978), nr. 10-12, p. 774; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 200.

[18] Alexandru MORARU, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, Bucureşti, 2006, p. 559.

[19] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 101, 120, 131.

[20] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 100-101; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, pp. 433-434; Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 206.

[21] Anuar pe anii 1921-1925, p. 496.

[22] Atanasie MIRONESCU, Sfânta Episcopie…, p. 643.

[23] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, p. 119; Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 207.

[24] Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 207.

[25] Anuar pe anii 1921-1925, p. 507.

[26] Constantin NAZARIE, Activitatea preoţilor…, p. 58; Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 106-107; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 441; Mircea PĂCURARIU, Preoţi militari…, p. 154.

[27] Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 207.

[28] Anuar pe anii 1921-1925, p. 522, 706.

[29] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 121, 142; Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, pp. 206-207.

[30]  Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, p. 129, Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 208.

[31] Atanasie MIRONESCU, Sfânta Episcopie…, p. 643.

[32] Mircea PĂCURARIU, Studii de istorie…, p. 438; Mircea PĂCURARIU, Contribuţii…, p. 1253.

 [33] Corneliu TAMAŞ et alii, Contribuţia…, p. 84.

 [34] Constantin NAZARIE, Activitatea preoţilor…, p. 75; Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 110-111; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 451

[35] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 110,127, 132, 140; Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 209.

[36] Constantin NAZARIE, Activitatea preoţilor…, p. 67.

[37] Anuar 1940, p. 684.

[38] Constantin NAZARIE, Activitatea preoţilor…, p. 67; Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, p. 111; Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p.  446.

[39] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 112, 131, 141; Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 209.

[40] Anuar 1940, p. 751.

[41] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 138, 142; Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 208.

[42] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, p. 114, Gheorghe NICOLESCU et alii, Preoţi în lupta…, p. 439.

[43] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 130-131.

 [44] Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 205.

 [45] Alexandru MORARU, Biserica…, p. 558.

 [46] Mircea PĂCURARIU, Preoţi militari…, p. 155.

 [47] Alexandru MORARU, Biserica…, p. 564.

[48] Grigore N. POPESCU, Preoţimea română şi întregirea…, pp. 88-89.

[49] cf. Radu MUREŞAN, Datorie şi slujire sfântă, www. glascomun.info /?p=370, vezi la Sergiu-Grigore POPESCU, Participarea clerului…, p. 184.