Adrian Severin 

Adrian Severin sau

Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş…

Motto: „Valahii au mari defecte, dar ca toţi cei care n-au convingeri profunde, sunt buni diplomaţi!”
(Emil Cioran către Wolf Aichelburg)

Recent, la Bruxelles, în acompaniamentul unei atmosfere mesianice greceşti, am participat la o masă oarecum festivă, având de-a dreapta mea pe cel mai huiduit europarlamentar: Adrian Severin! Ştiam că va veni să se întâlnească cu noi (un grup de ziarişti români din Vâlcea şi Olt) şi eram pregătit să-l primesc cu o replică de duh, cioraniană: „D-le Severin, d-voastră mi-aţi adâncit ruşinea de a fi român!”

Recunosc cinstit că n-am avut tăria să-l întâmpin pe Severin cu o asemenea afurisenie, mai ales că domnia-sa (în primă fază) s-a dovedit a fi un diplomat desăvârşit, în dialogul pe care l-a avut atât cu subsemnatul, dar şi cu alţi trei ziarişti slătineni aflaţi în proximitate.
Metaforic vorbind, Severin a făcut câţiva paşi îndărăt, prefăcându-se că este foarte interesat de temele abordate de noi (mioritic-alutane), aprobându-ne îngăduitor cam tot ceea ce noi – cei patru ziarişti – afirmam sau propuneam ca subiect de discuţie.
Cu toţii ne-am dat seama că bunăvoinţa lui Severin faţă de noi este o stratagemă în sensul ideii ca noi să nu intrăm ex-abrupto în subiectul pe care toată Europa îl discută, întrebându-l fără menajamente: „- Nene, ai luat cei 12.000 de euro ori ba?”

Dându-ne, deci, seama de fundătura în care vrea Severin să ne introducă, am început şi noi să-i vorbim acestuia tot la fel de diplomatic, însă aducând subiectul (din aproape în aproape) la înălţimea tragediei care i „s-a întâmplat” domniei-sale. I-am vorbit d-lui Severin despre destinul minor al europarlamentarilor români (Eba, Becali, Vadim Tudor, Bodo etc.), despre drama politicienilor români, aceea de a fi mituiţi la Bruxelles şi despre fericirea aceloraşi politruci de a fi mituiţi în România… I-am spus românului Severin că liderii politici români (fie că se află la Bucureşti sau în capitala democraţiei europene) nu dau semne de a se vindeca de fantasmele îmbogăţirii peste noapte, prin aceleaşi metode ilegale şi imorale. I-am amintit fostului ministru de Externe din „Era Ţapului” despre practicile fanariote şi clientelare ale lui Iliescu, Năstase, Michi Şpagă şi, în general, ale tuturor pedeseriştilor (pesediştilor) care au lucrat intens, la „adormirea conştiinţei noastre”, pentru a crea „neantul valah”, pe care – ulterior, l-au adâncit Traian Băsescu, Emil Boc şi Elena Udrea.

La auzul cuvântului magic „PSD”, Adrian Severin a sărit ca ars, dezvăluindu-şi instantaneu frustrările faţă de Victor Ponta şi de „noua ordine” care s-a instalat în acest partid. Am aflat, astfel, de la Severin, că Traian Băsescu l-a sunat de şapte ori (probabil, de la căderea lui Geoană, până în prezent), iar Victor Ponta – niciodată.

Am mai luat la cunoştinţă, tot din spusele d-lui Severin, că, într-o călătorie cu aeronava prezidenţială, Traian Băsescu i-ar fi spus: „Adriane, vino, bă, lângă mine, că poate te fac comisar european!” Cu un patos greu de stăpânit, Adrian Severin ne-a conturat relaţiile sale cordiale cu foştii lui camarazi din PD, ne-a vorbit despre umanismul şi generozitatea lor – în raport cu cei din PSD – un partid care (după opinia sa) nu ştie să-şi preţuiască valorile.

Mărturisesc acum că, de câte ori pronunţa substantivele proprii „Băsescu” şi „Blaga”, sufletul lui Severin se înălţa la cer, se înflăcăra… Şi invers: când vorbea despre Ponta, tristeţea absolută şi nefericirea i se citeau în privire, ca la un examen de iridografie… Adrian Severin i-a elogiat atunci şi pe liderii UNPR, i-a ridicat în slăvi şi pe liberali, cochetând cu intenţia de a trece la grupul ALDE… Ce mai tura-vura?, pesedistul de ieri s-ar fi dus şi la Partida Romilor, numai să fie iarăşi ceea ce a fost: marele om de politică externă, Adrian Severin!

Ne-am dat seama subit că Adrian Severin a ieşit din istorie, că nu mai are nicio credinţă. Că s-ar vinde şi diavolului, ca s-o ia iarăşi de la capăt… Încăpăţânarea lui de a nu-şi da demisia frizează trufia neputinţei, voluptatea eşecului ori masochismul înfrângerii românului castrat de simţul măsurii (vezi Răzvan Lucescu şi nesimţirea lui de a rămâne în fruntea Naţionalei). Cu toată ştiinţa sa în ale relaţiilor internaţionale, Severin a rămas mioritic în năravuri, iar spectrul ratării şi conştiinţa damnării la care am făcut referire au fost confirmate a doua zi, când – în Parlamentul European – a fost trimis în „boxa leproşilor”, alături de Vadim şi Gigi Becali.

Imaginea acestui „bizon mioritic”, de „copac pribeag uitat în câmpie” mă domină şi astăzi, la o săptămână după Bruxelles, iar celebrul vers al lui Tudor Arghezi, „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!”, i se potriveşte de minune. Amin! (Dumitru Sirghie – Linia intai, Slatina)