(Re)politizarea poliţiei politice
(Re)politizarea poliţiei politice
Un ins mai inteligent decât majoritatea celor care clănţăne haotic despre deconspirarea colaboratorilor Securităţii, spunea recent că importantă nu este neapărat cantitatea delatorilor ci calitatea acestora. Cu alte cuvinte, nu ajută pe nimeni o listă cu zeci de mii de nume; esenţial este ca opinia publică să afle adevărul despre cei care deţin puterea şi gestionează banul public. În acest context, nu ştiu de ce ne-ar interesa atât de tare dacă şeful de secţiei din nu ştiu ce societate cu capital (încă) de stat dădea cu subsemnatul la Secu pe vremea când era mâna dreaptă a şefului UTC pe oraş. Mai important este să aflăm dacă preşedintele României, premierul, miniştrii, secretarii de stat, prefecţii, preşedinţii de consilii judeţene, primarii şi în general, cei care au în mâini destinele acestei ţări, au fost sau nu prieteni ai poliţiei politice.
Încercarea de aruncare în derizoriu a unei acţiuni altminteri pozitive, cum este cea a deconspirării foştilor informatori, şi-a găsit un vad bun în direcţia condamnării generale a societăţii româneşti. Întocmirea de liste cu ziarişti de primă mână şi aruncarea acestora înapoi, către mass media, se face tocmai în scopul de a decridibiliza pe cât posibil instituţia presei româneşti. Exact securiştii de prim rang, cei care au făcut cu adevărat poliţie politică, distrugând destinele a generaţii întregi, au pus la cale o amplă acţiune de anatemizare a societăţii, lovind exact acolo unde cetăţeanul român şi-a mai păstrat un strop de încredere. Acest tip de decredibilizare are astfel două sensuri: pe de-o parte se crează o anumită slăbire a încrederii cetăţeanului în presă, pe de altă parte se generalizează sintagma de „poliţie politică”. A arăta cu degetul către un ziarist care a avut legături cu Securitatea înseamnă a lăsa un spaţiu gol; nu-i aşa, ar vrea să spună cei care au pus la cale acest progrom informaţional, dacă şi ziariştii au dat cu subsemnatul, ce drept mai au ei să ne judece? Nu-i aşa, dacă şi şeful de secţie, şi ziaristul, şi şoferul de autobuz au colaborat cu Securitatea, ce sens mai are să desecretizăm dosarele unei Românii delatoare?
Sarabanda dosarelor de la Securitate este de-abia la început iar surprizele se vor ţine lanţ. Partea cu adevărat bună în toată această poveste este că prin expunerea acestora judecăţii publice se stopează o sursă importantă de şantaj pentru majoritatea politicienilor. Partea proastă este că CNSAS poartă (încă) o puternică amprentă politică; modul în care sunt scoase de la naftalină precum şi scurgerile de informaţii către anumite canale media, trădează un anumit tip de răfuială. „Lista celor 29” este doar un exemplu pentru felul în care instituţiile statului înţeleg să-şi facă treaba. De ce anumite dosare sunt scoase acum la lumină iar altele mai târziu? De ce se pune accentul pe anumiţi politicieni iar despre alţii nimeni nu vorbeşte? De ce numele lui Traian Băsescu nu apare pe nici o listă, deşi s-au scris, până acum ceva timp, zeci de articole despre legăturile sale cu Securitatea?
Aşteptăm cu interes extinderea desecretizării şi în ceea ce-i priveşte pe politicienii vâlceni. Din informaţiile noastre, vom asista la surprize de proporţii. Oameni care pozează în luptători împotriva comunismului vor trebui să sea răspunsuri clare în privinţa dosarelor care-i vizează. Unii dintre ei sunt parlamentari, alţii consilieri judeţeni sau locali. Unii sunt primari, alţii şefi de instituţii importante. Despre toţi aceştia ar trebui să se vorbească în primul rând, pentru că ei au puterea de a schimba. Iar noi, ceilalţi, avem puterea de a-i schimba.
Octavian HERŢA
