Între penibil şi ridicol (Noile statui ale Râmnicului) 

Într-un oraş norocos, monumentele valoroase (şi mă refer de această dată numai la ansambluri statuare) stabilesc punctele de interes major, reperele pe care atât locuitorii cât şi cei veniţi de prin alte părţi le reţin cu precădere. Amplasamentul Porţii Brandemburg este mai (re)cunoscut decât cel al Primăriei Berlinului. Statuia lui David (chiar dacă e doar o replică) defineşte în mentalul colectiv un punct infinit mai relevant decât nu ştiu care atelier florentin de marochinărie sau decât garnizoana carabinierilor locali. Pentru asta este însă nevoie de câteva condiţii: plastica obiectelor să aibă calitatea necesară, amplasarea lor să fie gândită cu responsabilitate de cei în drept şi, nu în cele din urmă, ele să aibă potenţialul necesar de a se regăsi în gusturile cetăţenilor-privitori.

Păstrând proporţiile, peisajul Râmnicului s-a procopsit în anii din urmă cu câteva opere de artă. Monumentală. Mai mult sau mai puţin monumentale. Care păcătuiesc, după modesta mea părere, fie prin pervertirea cerinţelor estetice, fie prin amplasarea neiscusită pe socluri disproporţionate, fie prin locurile neinspirat alese.

“Revoluţionarul în pantaloni scurţi” din faţa Prefecturii ocupă de departe primul loc în topul nereuşitelor. A fost de la început o surpriză pentru râmniceni. Neplăcută. Nu atât prin contradictoriile păreri privind participarea râmnicenilor la evenimentele din 1989 (asta-i altă poveste!), cât prin – ca să fiu elegant – lipsa de iscusinţă a autorului. În ceea ce priveşte reacţia privitorilor, este semnificativ un comentariu anonim (pentru care autorul ar merita felicitat) :

“Edilii ar trebui să înţeleagă că orice intervenţie în peisajul urban nu se poate face doar după chipul şi asemănarea lor; că fiecare pas trebuie sa însemne act de cultură durabil. Cetăţenii se trezesc cu tot felul de artefacte, unele dintre ele hidoase chiar, care nu se încadrează nicicum, fie din lipsa caracteristicilor estetice, fie din lipsa semnificaţiei. Ambiţia edililor de a face de capul lor totul, fără consultarea specialiţtilor, lasă în urmă adevărate răni, uneori greu de reparat şi adeseori costisitoare. Statuia cu pricina nu are ce căuta acolo! Femeia cu hârdăul pe cap (vă mai amintiti de ea?) s-a întors, sub altă formă…”

Un alt exemplu este statuia poetului George Ţărnea din Parcul Mircea cel Bătrân, anostă şi inexpresivă, ofensând de-a dreptul memoria celor care l-au cunoscut pe sensibilul poet. Nu e de ajuns disproporţia siluetei, care sugerează că un bust iniţial a fost completat de sculptor cu un costum de haine pentru care bronzul (sau banul?) a fost însă insuficient! Dar la nereuşită contribuie şi amplasarea care face ca, privită dinspre Bulevardul Tudor Vladimirescu, silueta intrigă şi nedumereşte.

Nici Spiru Haret, I.Gh.Duca sau mai puţin cunoscutul (dar o personalitate a Râmnicului de altădată)  Grigore Procopiu nu au fost mai norocoşi. Bustuleţele lor meschine (unele vopsite în alb de o pensulă necruţătoare), aruncate pe unde nici cu gândul nu gândeşti, jignesc inteligenţa oricărui privitor.

Profesorul Allan A. Metcalf, ca orice american care se respectă, a emis concis, cu o precizie anglo-saxonă, o definiţie a pseudoartei ce propăşeşte prostul gust:

“Kitschul este cel mai bine definit ca arta care ţinteşte sus şi cade jos. Este monumentală, dar în sensul în care aşa-zisa lucrare artistică stă ca un monument de prost gust.”

O lucrare de şevalet nereuşită se ascunde, cu puţin noroc, într-o galerie de artă. La umbra altor opere de valoare. O sculptură de mici dimensiuni, fără valoare, se poate ţine acasă, pe noptiera sau pe televizorul autorului. O tapiserie îmbâcsită de platitudine poate fi călcată în picioare de copiii neastâmpăraţi. Sau atârnată pe peretele dinspre baie. Dar arta monumentală, de mari dimensiuni, unde s-o pui, dacă nu în parcuri, pe străzi, în grădini sau în faţa unor clădiri publice?

Cristian Dinulescu

Sursa: http://cdinulescu.wordpress.com