Vâlcea – Athosul românesc
Județul Vâlcea este cunoscut pentru pelerinii din România drept Athosul românesc, pentru că aici, în Oltenia de sub munte, sunt nu mai puțin de 29 de mănăstiri, parte din ele de o valoare inestimabilă, recunoscute nu doar între hotare, de exemplu Horezu, ctitoria lui Brâncoveanu, fiind la loc de cinste pe lista UNESCO.
„Adăugând acestora și mănăstirile și schiturile care au devenit în timp biserici de mir, Vâlcea număra la un moment dat 60 de vetre monahale, fiind una din cele mai vechi eparhii, înființată la 1503. Aici s-a tipărit carte, aici s-au clădit biblioteci, aici și-a găsit un larg areal arhitectura și pictura brâncovenească, patrimoniul cultural vâlcean deținând exponente de marcă ale stilului brâncovenesc“, spune Florin Epure, directorul Direcției pentru Cultură Vâlcea.
Aici se spune că ‘este o adevărată grădină a ortodoxiei românești și universale în care semințele creștinismului ortodox, semințele credinței strămoșești încolțesc cu vigoare încă din zorii formării nației române’, după cum spunea Vartolomeu Androni, starețul mănăstirii Cozia.
Pe malul Oltului, la ieșirea din stațiunea Călimănești, dăinuie de la sfârșitul secolului al XIV-lea ctitoria lui Mircea cel Bătrân, Cozia. Armonios proporționată, cu ornamentație bogată, a fost construită de meșteri autohtoni și aduși de pe valea Moravei, împodobită de pietrari georgieni și pictată de maeștri ai frescei bizantine aduși de la Constantinopol. La Cozia se află mormintele lui Mircea cel Bătrân și al Teofanei, mama lui Mihai Viteazu. La Cozia a scris Grigore Alexandrescu celebra poezie “Umbra lui Mircea la Cozia“. Mănăstirea se află chiar pe drumul principal care leagă Râmnicu Vâlcea de Sibiu.
Dar mai sus de Cozia, tot pe malul Oltului, pelerinii, după ce se opresc la Schitul de Subpiatră (‘Cozia Veche’) a cărui bisericuță restaurată în 1995, are la temelie zidurile bisericii vechi din 1602, se pot ruga la Mănăstirea Cornet, construită în 1666 de vornicul Mareș Băjescu și soția sa Maria. Mănăstirea situată pe un piemont s-a aflat în pericol la finele veacului al XIX-lea, când s-a construit calea ferată spre Sibiu. În cele din urmă s-a decis construcția unui tunel, astfel încât mănăstirea se află fix deasupra căii ferate.
În Călimănești regăsim Schitul Ostrov, biserica dintre ape, mănăstirea care a fost ridicată cu patru metri pentru a nu fi afectată de apele lacului de acumulare. Ostrovul este ctitorie domnească, ridicată de Neagoe Basarab și Despina Doamna între anii 1521-1522.
Tot pe raza Călimăneștiului este și mănăstirea Turnu, ridicată în 1676 de episcopul Râmnicului, Varlaam, care ulterior a fost mitropolitul Țării Românești, ajutat de negustorul Ene din Pitești. În incinta mănăstirii, pelerinii se pot ruga în micile chilii săpate în stâncă unde se rugau pe vremuri călugării sihaștrii.
Zestrea ecleziastică a Călimăneștiului mai include și mănăstirea Stânișoara, situată la poalele masivului Cozia, atestată la 1747 și refăcută de doi călugări de la Athos, Sava și Teodosie. Deasupra mănăstirii se poate vedea cascada uriașă pe care o face pârâul Păușa în drumul lui îngust spre râul Olt, iar aproape de vărsare, pe malul lui, se află fostul Schit Păușa, construit în 1654-1658, după câte se spune, de doamna Bălașa, soția lui Constantin Șerban.
Pe drumul spre Râmnicu Vâlcea, în comuna Muereasca, se află biserica ‘blestemului‘, de fapt este vorba de Mănăstirea Frăsinei, singurul lăcaș de cult unde nu au acces femeile și unde viața monahală se ghidează după principii extrem de severe, întocmai celor de la Athos. Datând de la începutul secolului al XVIII-lea, mănăstirea actuală este ctitoria Sfântului Calinic de la Cernica. A fost terminată în anul 1863, de atunci datând și porunca Sfântului Calinic ca nicio parte femeiască să nu-i treacă hotarele.
Peste Olt, în Dăești, se află fostul schit Fedeleșoiu (azi biserică de mir), un ansamblu domnesc restaurat cu grijă în ultimii ani, inițiat de domnitorul Ghigore Ghica și finalizat de mitropolitul Varlaam în perioada de plin avânt al artei brâncovenești din Vâlcea.
Intrarea dinspre nord în Râmnicu Vâlcea este străjuită de fostul schit Cetățuia, unde se spune că a fost ucis Radu de la Afumați, iar ieșirea spre sud, de mănăstirea Troianu, zidită între anii 1840-1842, de Hrisant, egumenul Mănăstirii Hurez. Aici au fost încartiruite trupele generalului Magheru în timpul Revoluției de la 1848, iar biserica nouă care străjuiește dealul Troianului este copia Mănăstirii Cozia.
Pe drumul Olăneștiului, pelerinii pot opri să se reculeagă la Mănăstirea Sărăcinești, lăcaș de cult aflat la confluența dintre râul Cheia și Olănești. Ctitorie începută în 1688 pe moșia boierilor Sărăcinești, mănăstirea deschide tărâmul sfânt al mănăstirilor aflate pe râul Cheia la poalele Munților Căpățânii — Iezer, Pahomie, Bradu, Pătrunsa.
Mănăstirea Iezer este o mănăstire domnească atestată în vremea domnitorilor Radu cel Mare și Neagoe Basarab și refăcută mai întâi de domnitorul Mircea Ciobanu și de doamna Chiajna în 1559, iar ulterior de Sfântul Antonie de la Iezer, a cărui chilie săpată în stâncă este adeseori căutată de pelerini.
Schitul Pahomie este ridicat în 1520 de călugărul Pahomie, care, potrivit scrierilor vremii, este banul Barbu Craiovescu, cel care a pus și bazele așezământului de la Bistrița, fiind refăcut în 1684 de ieromonahul Pahomie (Iordache Pâșcoveanu) și haiducul Sava.
La Olănești, în cătunul Gurguiata, într-un loc retras, ieromonahul Sava a înființat Schitul Bradu în 1784, azi aici viețuind o obște de maici.
Mai sus de Schitul Pahomie, în mijlocul Parcului Național Buila-Vânturarița, este așezat Schitul Pătrunsa, construit în 1740 de episcopul Climent al Râmnicului în amintirea faptului că aici l-a născut mama sa, refugiată în munte din cauza unei invazii turcești. Între anii 1950 și 1960, mulți partizani anticomuniști au găsit aici loc de refugiu și de rugăciune.
Un loc de un farmec aparte este și schitul Jgheaburi, ascuns în pădurile de fag de la Stoenești, la care se poate ajunge și plecând din Cheia. Jgheaburi este o vatră monahală veche din secolul al XIV-lea, de care se îngrijește și Matei Basarab în 1640.
Spre Băile Govora, se află una dintre cele mai vechi mănăstiri din Țara Românească, Mănăstirea Govora, care după unii istorici ar fi anterioară dinastiei Basarabilor, iar între ctitorii ei îi regăsim pe Mircea cel Bătrân, Dan al II-lea, Vlad Dracul și Radu cel Mare, care reface mănăstirea în 1496. Aici, Matei Basarab aduce o tiparniță și prima lucrare scrisă în limba română, Pravila de la Govora, va fi tipărită în 1640.
O altă mănăstire legendară de pe teritoriul județului Vâlcea este Mănăstirea Dintr-un Lemn. Ea datează de la mijlocul veacului al XVI-lea, când după tradiție a fost ridicată aici o biserică din lemnul unui singur stejar. De altfel, în jurul micii biserici de lemn se află și azi mai mulți stejari seculari. Biserica de zid a fost construită de Preda Brâncoveanu, mare dregător în timpul domnitorului Matei Basarab.
Mai sus de acest lăcaș, tot pe raza comunei Frâncești, se află o altă mănăstire vestită, Mănăstirea Surpatele, o mai veche ctitorie a boierilor Buzești, refăcută de Maria Brâncoveanu, soția lui Constantin Brâncoveanu, o mănăstire care a devenit locul preferat pentru pelerinajele multor soții de domnitori din Țara Românească.
Pe drumul spre Horezu, pelerinii se pot opri în comuna Costești unde își duc veacurile două importante așezări monahale, Bistrița și Arnota, precum și fostele schituri construite de egumeni bistrițeni, Păpușa, Peri, Grămești, ’44 de izvoare’.
Bistrița, datată în 1494, a fost construită de boierii Craiovești. Aici, banul Barbu Craiovescu aduce din Constantinopol, în 1497, moaștele sfântului Grigorie Decapolitul. Mănăstirea Bistrița a fost de la înființarea sa un focar de cultură și spiritualitate românească și un vestit centru tipografic încă de la începutul secolului al XVI-lea. Aici a primit o aleasă educație domnitorul Neagoe Basarab și tot aici a cunoscut-o pe prințesa Milița Despina Brancovici, descendentă din puternicii despoți sârbi, care îi devine soție. Deasupra mănăstirii, în Peștera Sfântul Grigorie Decapolitul, se găsesc două biserici rupestre, una bine ascunsă în galeriile peșterii, la fel de veche ca și mănăstirea căreia i-a servit drept tainiță pentru odoarele de preț în caz de invazii, iar cealaltă a fost construită în 1635 în ‘Fereastra Peșterii’, aflată la circa 30 de metri înălțime în Cheile Bistriței, într-o sală spațioasă în care se coboară pe o scară săpată în stâncă.
Ridicată sus pe munte se află necropola domnească Arnota, unde Matei Basarab a dorit să fie înmormântat după trecerea la cele veșnice. Mănăstirea a fost ridicată între anii 1633 — 1637. Rămășițele pământești ale domnitorului Matei Basarab ajung la Arnota, așa cum i-a fost voia, dar abia după patru ani de la moartea sa.
Depresiunea de la poalele Căpățânii se încheie cu perla coroanei, Mănăstirea Horezu, patrimoniu UNESCO, necropolă domnească, unde mormântul gol al ctitorului martir Constantin Brâncoveanu își așteaptă osemintele. Printre mănăstirile monumente istorice care împodobesc pământul românesc, Mănăstirea Horezu împreună cu schiturile sale este considerată capodopera stilului brâncovenesc.
Brâncoveanu este și ctitorul Mănăstirii Mamu din sudul județul Vâlcea ridicată la Lungești, în 1696, readusă de curând la viața călugărească și tot în sudul județului, la Dobrușa, se află unul din cele mai vechi schituri din Țara Românească, atestat documentar în 1510. Lângă schit s-a ridicat o casă nouă, iar în jur s-a plantat vie din soiuri alese, folosită pentru extragerea vinului liturgic.
Dar cu vechile mănăstiri monumente istorice nu s-au epuizat pentru pelerini toate vetrele monahale ale Vâlcii. După anul 2000 au apărut noi mănăstiri în județul Vâlcea. Amintim aici de Gruiul Lupului, Lacul Frumos, Obârșia Lotrului, Blănoiu, Boia, Mălaia.
Așadar, harta monahală a județului Vâlcea se poate spune că seamănă spiritual cu harta Athosului. Mari domnitori, mari boieri au dorit să arate prin ctitoriile lor că acest tărâm a fost unul binecuvântat de Dumnezeu. (ziuaveche.ro)
