Cum și de ce ne închinăm? 

Sfânta Cruce este prefigurată cu mult înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a încercat credința Dreptului Avraam, fiul său, Isaac, a cărat singur lemnele pe care avea să fie jertfit. Despre aceasta, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Lemnul lui Isaac este Crucea lui Hristos”. Apoi, când Patriarhul Iacov i-a binecuvântat pe fiii lui Iosif, Efraim și Manase, el și-a pus mâinele încrucișate pe capetele lor.

În pustie, când poporul iudeu murea din cauza mușcăturilor șerpilor, Moise a înălțat un lemn pe care a spânzurat un șarpe din aramă. Toți cei care priveau spre șarpele înălțat pe lemn se vindecau. Apoi, în timpul luptei dintre Israel și Amalic, Moise se ruga lui Dumnezeu ținând mâinile ridicate în forma Crucii. Când le ținea înălțate, Israel biruia, iar când le lăsa în jos, Amalic învingea. Ajutat de doi bărbați, Moise a stat în rugăciune, cu mâinile înălțate, până ce Israel e biruit.

Creștinii s-au închinat cu semnul Sfintei Cruci încă din timpul Sfinților Apostoli. Acest semn creștin poate fi regăsit în cele mai vechi catacombe, însemnând mormintele creștinilor. În secolul al II-lea, într-una dintre epistolele sale, scriitorul creștin Tertulian spune: „La fiecare pas și la fiecare faptă, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci”. De atunci și până astăzi, în Biserica Ortodoxă, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci în toate momentele importante ale vieții noastre.

Ne închinăm cu mâna dreaptă, ținând primele trei degete strâns unite, închipuind persoanele Sfintei Treimi, iar pe celelalte două așezate în podul palmei, închipuind cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos (Dumnezeu adevarat si Om adevarat), pe omul întreg (Adam si Eva), pocăindu-se, în genunchi, înaintea lui Dumnezeu, sau închinarea înaintea lui Dumnezeu cu toată ființa noastră (cu trupul și cu sufletul). Ținând mâna astfel, o ducem întâi la frunte, rugându-L pe Dumnezeu Tatăl să ne lumineze mintea și să ne dea întotdeauna gandul cel bun, apoi, la piept, mărturisind că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, făcându-se om, asemenea nouă, pentru a noastră mântuire, iar la sfârșit la umeri, cerând pe Duhul Sfânt, spre a putea lucra cele bineplăcute Lui; mai întâi la umărul drept, căci Iisus Hristos s-a înălțat la cer și s-a așezat de-a dreapta Tatălui. Semnul Crucii se face drept și fără grabă.

Nu cinstim Crucea în mod separat de Cel care S-a răstignit pe ea. Crucea nu ar mai avea putere mântuitoare dacă am separa-o de Jertfa pe ea a Fiului lui Dumnezeu. Ea nu este „chip cioplit”, nici idol. Cinstea acordată Sfintei Cruci izvorăște din adorarea acordată Domnului Iisus Hristos.

Când ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci, mărturisim public dreapta credință și, astfel, atragem asupra noastră harul lui Dumnezeu. Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Să nu ne rușinăm a-L marturisi pe Cel răstignit”. Rușinea de a-L mărturisi pe Iisus Hristos înaintea lumii se va răsfrânge împotriva noastră, la Judecată, dupa cum spune Însuși Hristos: „Cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9, 26).

Crucea lui Hristos este o puternică „armă împotriva diavolului”. Închinându-ne cu semnul Sfintei Cruci, diavolii stau departe de noi, căci se tem de arma care i-a biruit și a sfărâmat porțile iadului. Despre puterea Sfintei Cruci, Sfântul Ioan Gura de Aur spune: „Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe fața voastră arma care l-a doborat, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte a primit-o”.

Ne închinăm cu Sfânta Cruce atunci când trecem pe lângă sfânta biserică, când auzim clopotele bisericii, când trecem pe lângă un cortegiu funerar, în vreme de furtună, când aflăm o veste rea, când ne așezăm și când ne ridicăm de la masă, când ieșim din casă și când începem lucrul, când pleacăm în călătorie și oridecate ori simțim nevoia de a primi ajutorul lui Dumnezeu. „Crucea nu este altceva decât semnătura creștinului”, zice Sfântul Ioan Gura de Aur.

Sfânta Cruce are putere sfințitoare, de aceea o purtăm la gât. Ea îl însoțește pe om toată viața, de la Botez și până la moarte, iar după aceea este așezată pe mormânt, ca un semn văzut al credinței în învierea morților. Crucea este așezată pe biserici, pe locurile înalte, în farmacii și pe ambulanțe, ca o adevărată predică despre biruința Vieții asupra morții și a iubirii asupra răului.

Arhiepiscopia Râmnicului