Mihai Eminescu. Mărturisire de credință. 

Pe 15 ianuarie 2015, se împlinesc 165 de ani de la nașterea poetului național Mihai Eminescu, care a avut un rol important în conturarea identității naționale a românilor. Prin faptul că întreaga sa viață a fost un drum anevoios, caracterizat de iubirea pentru adevăr și frumos, de credință și, mai ales, de jertfa pentru ele, Mihai Eminescu este un martir autentic al limbii, culturii și spiritualității românești, precum și un martir al credinței în valorile acestui popor.

A crescut încă de mic în spiritul creștin-ortodox al unei familii evlavioase, părinții săi având strânse legături cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale erau călugărițe în Schitul Agafton, din județul Botoșani. În copilarie, Eminescu mergea foarte des la această mănăstire, unde rămânea cu săptămânile, participa la viața de obște, asculta povești și întâmplări de credință. Astfel, el s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești. Mai mult, Mihai Eminescu a dobândit primele învățături de la preotul satului, care l-a inițiat în literele vechilor scrieri bisericești. Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețea creației, neatinsă de mâna omului, iar în al doilea înțelegând rânduielile firești și gândirea tradițional-creștină.

Cel mai reprezentativ text eminescian cu privire la creștinism este articolul intitulat „Și iarăși bat la poartă”, publicat în ziarul „Timpul”, la 12 aprilie 1881. În acesta, Mihai Eminescu spune: „Iată două mii de ani aproape de când au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-Tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ față de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. (…) Prin iubire, El a făcut cearta între voințe imposibilă. Când iubirea este, și ea este numai când e reciprocă, și reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputință”.

Cu o adâncă smerenie, într-un moment de deznădejde, când simte că este vrăjit și furat de ideile lumii, Mihai Eminescu strigă către Maica Domnului, cerându-i ajutorul, spre a-și recăpăta credința mântuitoare. Într-un astfel de moment (în 1879) a scris următoarea poezie:

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină (vino).

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!

Într-un articol intitulat „Paștele”, apărut în ziarul „Timpul”, la 16 aprilie 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei și pune în evidență bunătatea lui Dumnezeu, care nu răsplătește răul cu rău, ci se milostivește de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărțile de cult și cu slujba pascală, pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paștilor și încheie cu Slava Laudelor de la Înviere: „Să ne primim unul pe altul și să zicem frați și celor ce ne urăsc pe noi…”

Într-un studiu antropologic, Mihai Eminescu își mărturisește credința că omul nu rămâne niciodată la același nivel, ci în firea lui există sădită adânc dorința unui progres, a unei lupte spre desăvârșire, prin care se încearcă autodepășirea. El scris: „Omul conține în el o contradicțiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinațiune internă. Facultatea, puterea, voința chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însuși o viață nouă. Nu e nici un om mulțămit de-a rămânea etern pe același punct – omul e oarecum nașterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită. Din această contradicțiune a puterii mărginite și-a destinațiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viață omenească. Viața este lupta prin care omul traduce destinațiunea sa, intențiunile sale în lumea naturei. Această viață întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalității în obiectele naturii se numește lucru. Întreaga viață omenească este o viață a lucrului”.

Legătura dintre Biserica Ortodoxă și neamul românesc Mihai Eminescu o consideră a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care și el face parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii și identității naționale este incontestabil și aceasta, pentru că „Biserica Răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

În anul 1886, Mihai Eminescu s-a retras pentru câteva zile la Mănăstirea Neamț, unde de praznicul Sfinților Mihail și Gavriil, s-a spovedit și s-a împărtășit. Acest lucru a fost însemnat de preotul său duhovnic pe un vechi Ceaslov, unde stă scris: „Pe ziua de Sfinții Voievozi, în anul 1886, m-au chemat la Mănăstirea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: Părinte, Să mă îngropați la tărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici, și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Însemnarea se întrerupe, întrucât următoarea pagină a cărții de rugăciuni nu s-a mai aflat.

Credința puternică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu poetul și-o mărturisește zicând: „Nu se mișca un fir de păr din capul nostru fără știrea lui Dumnezeu”. Pentru cunoașterea credinței și gândirii eminesciene este de neapărată trebuință parcurgerea articolelor sale din presa publicistică, strânse deja în mai multe volume. În acestea se regăsesc numeroase mărturii privind iubirea de neam și de credință ortodoxă, precum și câteva mărturisiri ale faptului că poetului i-ar fi plăcut mult să îmbrătișeze viața călugărească.

Monahia Benedicta (acad. Zoe Dumitrescu Busulenga), care a studiat și a scris „Viața lui Eminescu”, rostește următoarea concluzie: „Avem adânca încredițare că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională”.

Mihai Eminescu este un român model, iubitor de neam și de Biserică. Noi, cei de astăzi, avem nevoie ca ziua de 15 ianuarie să fie o zi de privire în oglindă, de trezire a conștiinței neamului românesc și de întoarcere către valorile naționale autentice.

Dacă vrem să ne iubim patria, neamul și Biserica, să-l citim pe Eminescu!

Arhiepiscopia Râmnicului