Atingerea de hainele preoțești
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție dau mărturie că hainele și lucrurile folosite de sfinți devin purtătoare de har. Acest lucru este posibil întrucât materia a fost creată de Dumnezeu având capacitatea de a primi și păstra în ea energiile Sale necreate, adică harul Duhului Sfânt. Trupurile sfinților, care sunt materie, devin purtătoare de har și tămăduitoare de boli sufletești și trupești.
Materia ocupă un loc deosebit de important în viața creștinului, precum se vede în rânduielile liturgice bisericești: pâinea și vinul, în Taina Sfintei Liturghii, se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului; apa, prin sfințirea ei, la Bobotează, devine Aghiasmă mare, adică apă nestricăcioasă; untdelemnul și aromatele, din care este alcătuit Sfântul și Marele Mir, alcătuiesc materia fără de care nu se poate săvârși Taina Mirungerii, după Botez, nici sfințirea bisericilor; untdelemnul, prin sfințirea lui, în Taina Sfântului Maslu, devine și el purtător de har tămăduitor și mântuitor. Dar și toate celelalte lucruri sfințite sau binecuvântate de preot devin purtătoare de har.
Hainele primeau o parte din puterea duhovnicească a celor care le purtau încă dinainte de venirea harului, precum citim în viața Prorocului Ilie. Când a fost înălțat la cer, în carul de foc, Ilie i-a lăsat ucenicului său, Elisei, în semn de binecuvântare, mantia sa. Cu această haină sfințită, Elisei a săvârșit minuni, precum citim: „Apucând Elisei mantia lui Ilie, care căzuse de la acesta, s-a întors înapoi și s-a oprit pe malul Iordanului. Și a luat mantia lui Ilie care căzuse de la acesta și a lovit apa cu ea, zicând: Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie? Și, lovind, apa s-a tras la dreapta și la stânga și a trecut Elisei” (IV Regi 2, 11-15).
Evanghelia ne relatează următoarea întâmplare din viața Mântuitorului Iisus Hristos: „Mulțime multă îl urma pe Iisus și Îl îmbulzea. Și era o femeie care avea, de doisprezece ani, curgere de sânge. Și multe îndurase de la mulți doctori, cheltuindu-și toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău. Auzind ea cele despre Iisus, a venit în mulțime și, pe la spate, s-a atins de haina Lui, căci își zicea: „De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca!” Și, îndată, izvorul sângelui ei a încetat și ea a simțit în trup că s-a vindecat de boală. Și, îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieșită din El, întorcându-Se către mulțime, a întrebat: „Cine s-a atins de Mine?” Și I-au zis ucenicii Lui: „Vezi mulțimea îmbulzindu-Te și zici: Cine s-a atins de Mine?” Și Se uita împrejur să vadă pe aceea care făcuse aceasta. Iar femeia, înfricoșându-se și tremurând, știind ce i se făcuse, a venit și a căzut înaintea Lui și I-a mărturisit tot adevărul; iar El i-a zis: „Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta!” (Marcu 5, 24-34). Când Iisus a întrebat mulțimea care îl îmbulzea cine s-a atins de El, nu a făcut-o pentru că nu știa ce s-a petrecut, ci pentru a cinsti înaintea tuturor credința cea mare a femeii.
Această credință în puterea harului care lucreaza chiar si prin veșmintele sfințiților slujitori s-a păstrat în Biserică încă din vremea Sfinților Apostoli. Când, din pricina mulțimilor, oamenii nu se puteau atinge de hainele celor care-L propovăduiau pe Iisus Hristos, ei își doreau ca măcar umbra acelora să îi acopere, precum citim: „Prin mâinile Apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor. (…) Și din ce în ce mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulțime de bărbați și de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Și se adună și mulțimea din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi și bântuiți de duhuri necurate, și toți se vindecau” (Fapte 5, 12-16).
Veșmintele preoțești se sfințesc atât prin rugăciune de sfințire, cât și prin folosirea lor la săvârșirea sfintelor slujbe. Harul care îl întărește pe preot spre a săvârși sfintele slujbe se pogoară și asupra veșmintelor lui. În rugăciunea la îmbrăcarea epitrahilului, preotul spune: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsă harul Său peste preoții Săi, ca mirul pe cap, care se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se coboară pe marginea veșmintelor lui” (Psalmi 132, 2-3). Deci harul nu coboară numai în preot, ci și pe veșmintele sale.
În concluzie, materia liturgică și chiar veșmintele preoților, prin sfințire, devin purtătoare de har. Acest lucru, însă, nu trebuie perceput ca ceva magic. În toate cazurile amintite mai sus se observă credința puternică a celor care, prin atingerea de hainele sfințite, au căpătat vindecare. Credința și evlavia omului, deci, sunt cele care au întâietate. Apoi, se adaugă mijloacele de dobândire a harului dumnezeiesc. Astfel, credincioșii cu dreaptă credință nu îi vor pune niciodată pe preoți în situații incomode, doar din dorința de a se atinge de veșmintele lor. Nu trebuie dorită atât atingerea de hainele sfințite, cât credința care stă în spatele gestului femeii din Evanghelie: „De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca” (Marcu 5, 24-34). Iar această credință, astăzi, în vremea harului, se manifestă mai ales prin postire și deasa Spovedanie.
