De unde atâta grabă cu privatizarea Oltchim?
De unde atâta grabă cu privatizarea Oltchim?
Românii au o mare problemă: se grăbesc aşa de tare să privatizeze tot ce mişcă, încât ai zice că tranziţia către civilizaţia occidentală ne-a învăţat numai să vindem pe bandă rulantă. Experienţa ultimilor 17 ani ne demonstrează că prea puţine dintre miile de privatizări au fost succese depline. Majoritatea fostelor societăţi de stat au scăpat de căpuşele care le-au supt zeci de ani pentru a încăpea pe mâinile unor aşa-zişi investitori, cei mai mulţi – „băieţi deştepţi” care nu au fost altceva decât intermediari pentru diverse grupuri de interese, al căror unic scop a fost acela de a vinde tot ce se putea vinde din patrimoniile societăţilor, imediat după privatizare, după care le-au falimentat cu bună ştiinţă.
Avem şi la Vâlcea suficiente exemple care să susţină afirmaţiile de mai sus. Cea mai cunoscută privatizare este, de departe, cea a Uzinelor Sodice Govora, la sfârşitul anului 2003. Toată lumea îşi aminteşte ce s-a întâmplat după preluarea USG de către constroversaţii fraţi Cristescu. Au fost vândute la fier vechi instalaţii aflate în stare de funcţionare, zeci de vagoane şi locomotive. În portul Constanţa, cu destinaţia Turcia, au fost îmbarcate zeci de mii de tone de „fier vechi”, pe care s-au încasat bani grei. În tot acest timp, scopul Cristeştilor a fost falimentarea Uzinelor Sodice Govora. Toate acţiunile lor au avut menirea de a îngropa definitiv ceea ce mai rămăsese din USG, una dintre cele mai importante societăţi de profil din lume. S-a vorbit mult despre un mandat pe care fraţii Cristescu l-ar fi avut din partea bulgarilor, de a falimenta USG, pentru ca aceştia să deţină monopolul sodei în Europa.
Se tot vorbeşte de o bună periodă de timp despre privatizarea Oltchim, una dintre cele mai performante societăţi cu capital majoritar de stat din România. Fără riscul de a greşi, putem spune că managementul făcut la Oltchim este unul atipic pentru ţara noastră. În loc să-şi bată joc de societate, conducerea acestei societăţi şi-a luat munca în serios şi a tratat Oltchim ca pe o firmă privată, care trebuie să-şi cucerească locul pe piaţă în primul rând prin calitate. Şi a făcut-o cu vârf şi îndesat. Aşadar, deşi reprezentanţii tuturor guvernelor au apreciat managementul Oltchim, nu au încetat să discute despre privatizarea acestei societăţi. Nu mai departe de acum câteva zile, şeful AVAS, Theodor Athanasiu remarca la Râmnicu Vâlcea modul pozitiv în care merg lucrurile aici. Şi totuşi, în continuare, poate mai mult ca oricând, se doreşte privatizarea. Întrebarea care nu-mi dă pace este de ce trebuie să vindem o societate care merge din ce în ce mai bine, îşi sporeşte de la an la an producţia şi implicit cifra de afaceri şi profitul, îşi dezvoltă o piaţă în modul cel mai profesionist cu putinţă? În democraţiile cele mai avansate, statul nu s-a grăbit să vândă societăţi cu capital majoritar de stat, care reprezintă adevărate perle ale coroanei. Acestea au fost ajutate de-a lungul anilor să se dezvolte, funcţionând ca orice altă societate de pe piaţă, după regulile concurenţei şi competitivităţii. Cu alte cuvinte, de ce ne grăbim să scăpăm de o societate care merge bine?
Mă feresc să trag concluzii greşite din această grabă a statului de a vinde Oltchim. Mai important decât acest lucru ar fi ca autorităţile de resort să se implice progresiv în menţinerea actualului ritm de dezvoltare, fără a-şi depăşi competenţele. Sunt suficiente pârghii legale pentru ca statul să menţină Oltchim în portofoliul propriu; nici măcar Uniunea Europeană nu poate impune României să vândă una dintre societăţile etalon. Rămâne totuşi un mare semn de întrebare vizavi de această grabă. Scandalurile care au zguduit România în ultimii ani, vizavi de anumite privatizări cel puţin dubioase, ar trebui să ne facă să deschidem mai bine ochii atunci când vine vorba despre înstrăinarea anumitor societăţi.
• Octavian HERŢA
