Stareţul Sava de la Troianu: „Dacă ne biruim pe noi nu putem să ne mai plângem de cel de lângă noi” 

Părinte stereţ, povestiţi-ne puţin istoria acestui lăcaş monahal. Este la marginea oraşului Râmnicu Vâlcea, de aici de unde discutăm se vede puţin panorama acestui cartier şi totul este foarte frumos, foarte îngrijit, foarte aranjat, şi foarte distins. Cine a construit, cine a ctitorit acest lăcaş?

Dacă ar fi să încep cu începutul, ar fi o istorie mult mai veche decât ceea ce vedeţi dumneavoastră în zilele noastre. Noi am găsit hrisov scris de Brâncoveanu în care vorbeşte despre viile de la Troianu, dintre care 5 ha avea Mănăstirea Horezu şi 5 ha Mănăstirea Bistriţa.
Sigur că vitregiile vremii şi reforma lui Cuza care a venit a făcut în aşa fel încât Hrisant Penetis, Arhimandritul de Hurez, grec de origine, a făcut acest metoc pentru ca atunci când veneau în capitala Vâlcii să se odihnească pentru că veneau cu căruţele, cu ce puteau, pentru că nu erau maşini în acele timpuri. Cumpărau tot ce aveau de cumpărat, apoi, seara, se odihneau aici, după care dimineaţa plecau.

Îşi făcuseră doar chilii?

A făcut o bisericuţă în stil grecesc, pe care o vedeţi în stânga, cu turlă în faţă. O bisericuţă mică, pentru rugăciune. Nu erau călugări vieţuitori. Făceau rugăciunea numai atunci când poposeau aici. Au făcut acest conac, care era stăreţie înainte.
Această bisericuţă, clopotniţa şi casa memorială au fost făcute în 1843. Se spune că pe acest deal al Troianului s-au adunat mii de dorobanţi şi panduri ca să formeze o contrarezistenţă pentru cei care veneau să-i distrugă, însă nu a mai fost cazul, pentru că nu s-a mai dat acestă bătălie. Pe acest loc se spune că s-a construit un spital cu 200 de locuri pentru răniţii care au venit din Transilvania.
După un timp, a dispărut totul, se pare că şi în locul bisericii ar fi existat o biserică mai veche pentru că Troianu vine de fapt de la Traian. Este Valul lui Traian care se întindea până la Turnu Severin. S-ar putea să fi fost şi aşezare dacică. După reforma lui Cuza, acest loc şi-a pierdut identitatea. Biserica a fost părăsită. Mai târziu a fost folosită pe post de grajd de animale, de fapt o adăpostire unde mai stăteau animalele la umbră.

Nu credem că şi-a permis cineva să bage vitele în biserică!

Nu ştiu, probabil întâmplător, nefiind uşi şi geamuri, animalele au intrat pentru umbră. Atunci când statul a naţionalizat a găsit fără proprietari acest loc. Se pare că un mare boier, Totoc Herăscu ar fi cumpărat acest loc. Ultimul descendent al lui a murit în Spania. Până la urmă, terenul a devenit proprietatea statului. Au căutat să ţină casa, nu i-a interesat de biserică, de aceea s-a pângărit biserica, se pare că turnul a fost folosit ca apărare, la revoluţie l-am găsit ciuruit.
Cel mai mult s-a interesat statul de acest conac ridicat de Hrisante Penetis și s-a făcut un muzeu aici, în cinstea generalului Magheru, dar fiind la periferia oraşului şi nefiind cineva în permanenţă aici, s-a spart de multe ori şi s-au furat toate obiectele. Văzând că nu mai rentează să-l ţină, l-au dat, printr-o hotărâre de Consiliu Judeţean, la jandarmi, pe care i-a interesat doar terenul, pentru fâneţe, fiindcă aveau cai. Totuşi, a fost un lucru bun că nu s-a distrus totul.
Am înţeles de la domnul Iulian Comănescu, care era atunci Preşedintele Consiliului Judeţean şi care ne-a dat această aprobare în anul 2001, că jandarmii au mai cerut încă 5 ha pentru a se putea extinde, însă nu au reuşit să obţină acest lucru. Atunci a vorbit imediat cu Preasfinţitul Gherasim şi i-a propus să primească bisericuţa înapoi. S-au făcut demersurile. Am obţinut astfel o dare în folosinţă pe o perioadă de 40 ani.
Pe vremea aceea, eu eram la Mănăstirea Cozia, unde am stat 24 de ani. Terminasem Teologia şi vroiam să mă duc la master. Preasfinţitul Gherasim mi-a făcut propunerea să merg acolo să mă ocup de bisericuţă spunându-mi că pot să merg şi la master. Nu am mai reuşit să merg la master, am intrat în plin, chiar îmi spunea în adresa pe care mi-a dat-o, în care m-a delegat ca stareţ la Troianu, mi-a zis:”Cu obligativitatea de a restaura Complexul Monahal şi de a-i reda fumuseţea de la început”.
Sigur că m-am străduit, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru priceperea pe care mi-a dat-o. Îmi place mult șantierul, controlez foarte bine lucrarea și pot controla și oamenii. În primul rând, ca să putem să atragem lumea, s-a refăcut biserica cea veche, am terminat în noiembrie 2001, iar pe data de 5 mai, anul următor, am sfințit-o. Prima Înviere a fost pe 6 mai 2002, cu trei oameni. Nu am reușit să punem toate icoanele, am pus litografii în toate golurile. Am mers la Părintele Gherasim să-l rog să vină să ne sfințească biserica și nu m-a crezut că am reușit să o termin așa de repede. A venit în sâmbăta Patimilor și a sfințit-o. Mi-a spus că nu se mai teme că nu voi face treabă aici. Si așa au început să vină din ce în ce mai mulți oameni.
După ce am terminat biserica am și pictat-o. Doamna Tina Popa a făcut cu elevii dânsei de la Arte Plastice niște ansambluri florale cu chenare care acum sunt sub pictura actuală. Am reparat clopotnița. A început să vină din ce în ce mai multă lume, care, auzind că vreau să fac o biserică, u început să facă donații. Am strâns în jur de 20 milioane vechi și am început construcția bisericii, în anul 2008. Am reușit să mai primesc bani exact când au trebuit. Am lucrat cu firma Sc Multi Construct. Această biserică are o fundaţie de 7,5 m. Este demisolul pe care l-am sfinţit în anul 2011, l-am şi pictat şi de atunci slujim acolo. În luna octombrie poate reuşim să terminăm şi biserica şi să o sfinţim, am adus şi Catapeteasma, am construit şi un grajd.
În 2013 am terminat şi Casa Memorială. Este singura Casă Memorială refăcută în Râmnicu Vâlcea.

Aţi venit, Sfinţia Voastră, prima dată, singur?

Am venit singur de la Cozia şi mi s-au mai alăturat un părinte de la Pahomie şi două fete pictoriţe care fuseseră şi la Cozia. Ele erau profesoare de Religie în Bucureşti, au absolvit facultatea de Teologie-Patrimoniu. Una s-a măritat şi una a rămas aici. Cu timpul, au mai venit călugări. Acum suntem opt călugări, o măicuţă şi pictoriţa care deocamdată stă la noi și lucrează sub tutela unui pictor de categoria a doua.

Este și aici o ierarhie.

Da, bisericile de țară sunt de categorii mai slabe, iar bisericile de oraș sunt de categoria întâia și a doua. Pictorul trebuie să aibă multă experiență.
Așa am ajuns ca în ziua de astăzi să ne bucurăm de toate realizările. Tot ceea ce ne-am propus, Dumnezeu ne-a dus la îndeplinire. Am avut o măicuță, sora Ana Chiriac, o basarabeancă care s-a spovedit la mine. Stătea în oraș și era pe moarte. Mă tot ruga să o iau aici pentru că a vrut să se ducă la măicuțe, dar nu au putut să o îngrijească. Ne-a sprijinit și ea. Apoi am mai primit și donații de la doamna Maria Tudor, care a dat câteva sute de milioane, de la domnul Crăciunescu de la Diana, care este îngropat aici, dela Maica Stareță de la Bistrița, de la un părinte de la Cernica, care a dat un miliard și ceva. Deja am făcut demersuri pentru recepția definitivă a picturii și ne bucurăm cu înfrumusețarea curții, pentru ca eu spun ca acolo unde sunt flori este viață.
– Bătrânica mai trăiește?
Trăiește. Înalt Preasfințitul mi-a dat ascultare să mă îngrijesc personal de ea. Am grija de ea, a împlinit 91 de ani. Înaltul Vartolomeu spunea că cea mai mare suferință a unui om este singurătatea.

Părinte Stareț, este foarte frumoasă povestea acestei noi mănăstiri. Vă rugăm însă să ne spuneți câteva cuvinte și despre dumneavoastră. Când ați intrat în monahism ?

În anul 1977. Nu aș vrea să mă bucur, pentru că adevărații ani de călugărie nu sunt mulți, dar așa, viețuire în mănăstire, am 38 de ani. Am venit la vârsta de 17 ani, de undeva din Ardeal, din Câmpia Turzii, din județul Mureș, și dacă ar fi să mă mai nasc o dată tot în mănăstire aș veni.

De ce?

Pentru că aici am cunoscut cum pot trăi viața în Hristos și vreau să rămân în viața lui. Știu că nu sunt întru totul așa cum cere Dumnezeu dar mă străduiesc și Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute să fiu pe placul Lui, nu pe placul oamenilor, să am bunul simț să-i ajut pe oameni pe cât posibil, dar nu doar prin vorbă, ci mai ales prin fapte.

Spuneți-ne, în câteva cuvinte, despre etapele pe care le-ați parcurs în drumul călugăriei.

În 1977-1978, am stat la Mănăstirea Râmeți pentru a mă pregăti pentru seminar. Abia în 1979 am dat la Craiova si am făcut seminarul până în 1984, apoi am mai stat doi ani pentru că eram un bun administrator și părintele stareț vroia să mă mai țină. În 1986, am dat la Teologie, la București, la zi, am locuit în internatul seminarului pentru că pe noi călugării nu prea ne lăsa să stăm prin gazdă.
De aceea vă spun că nu am avut o copilărie și o viață grozavă. Am avut multe piedici. Domnul Bardașu, care a fost la Culte, mi-a zis că mă lasă să dau la facultate dar trebuie să fac o cerere că nu mă voi face călugăr. Am acceptat să fac cererea, numai ca să mă lase, pentru că doream să fac teologia. Nu știu dacă cererea a murit o dată cu dânsul, sau probabil a dispărut. Si mi-a zis că până la urmă acceptă să mă călugăresc dar numai dacă sunt de acord să-mi pună numele Sisoe, tot în ideea să nu mă călugăresc. Până la urmă, părintele stareț m-a sfătuit să zic ca el și să facem ca noi, am reușit să mă călugăresc, mi-a pus numele Sava, era un nume de sfânt, însă mie nu mi-a plăcut pentru că la noi în sat era numele unui cerșetor. Însă, după ce am studiat Teologia, mi-am dat seama ce nume mare este Sava. Sfântul Sava are cel mai frumos verset: ,,Cine și-a biruit firea a biruit lumea.”

Foarte frumos !

Dacă ne biruim pe noi nu putem să ne mai plângem de cel de lângă noi. De fapt, noi suntem primii vinovați. Ispita ne arată cât de slabi suntem. După ce am terminat Teologia, m-am întors la Cozia unde am fost o perioadă egumen, casier și contabil. Chiar dacă sunt ardelean, am devenit mai iute şi mai impulsiv, mai vulcanic. Am continuat şi la Cozia şi am făcut câte ceva şi acolo. După ce a venit Părintele Vartolomeu, eu am plecat şi am venit aici.

Vă mulțumim, Părinte stareț!

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea)