Monede si Monade – Poezia, calea spre infinit 

O antologie este o operă sui generis, care însumează creatiile de referintă ale diversilor autori. În acest sens, cartea intitulată Monede si Monade reuneste creatiile literare esentiale a patru poeti: Alina Neagoe, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu si Andreea Guse.

Poezia Mădălinei Bărbulescu este de tip filosofic, Sacrul fiind ideea poetică centrală a viziunii artistice. Poeta străbate existenta cotidiană si învinge vicisitudinile vietii prin intermediul instaurării unei noi gnoze. Îndrăzneala aceasta traduce puterea vizionară a Mădălinei Bărbulescu, modalitatea originala de a transfigura universul. Motivele literare sunt preluate din filosofia hindusă, simbolurile utilizate traducând nevoia de sacru.

Poezia este gnostică, reflectând bagajul cultural bine fundamentat al creatoarei, o atitudine livrescă inedită. Simbolurile, aluziile mitologice fac referire la spatiul spiritual indian, amplificând mesajul metaforic al versurilor. Creatiile autoarei indică predilectia pentru misticism, pentru un univers încărcat de simboluri ancestrale: „Elohime, luminile se varsă! / Pe vârfu-i, alunecând stele se prefiră, / Dansează frenetic pe ram, scăldând lumină, / Torcând lianele de inimi când sosiră; // Elohime luminile se varsă! / Prinzând trunchiul lumii, secerându-l din mijloc, / Tremurânde, cad pe frunza lui senină, / Sovăită le devine ruga sub al limbii foc;ˮ.

Referintele simbolice preluate din gândirea indiană atestă o bună cunoastere a Vedicelor si Upanishadelor: „Sub peceti de adevăr, sapte cobre să răpună, / Si prin sapte flori de lotus, suferintă să le-apună./ Căci în steaua lor mundană, risipiti în minti si arte, / De se rup, ei se adună tot sub legea celor sapteˮ (Avatarul celor 7).

Poeta conceptualizează trăiri poetice, le îmbracă adesea în hainele ermetismului, ceea ce oferă cititorilor, un palpitant periplu interpretativ. Receptarea operei sale poate întâmpina câteva adversităti datorate atitudinii livresti complexe, însă iubitorul de literatură, cel pasionat de artele frumoase, va căuta sensul profund al mesajului poetic, initiindu-se în descifrarea simbolurilor hinduse, inserate abil în versuri. Cititorul realizează un proces de descifrare a mesajului poetic, el devenind intiatul care se îndreaptă spre tainele universului.

Lirica autoarei exprimă nevoia de sacru, exploatând simboluri arhetipale, iar această nevoie este izvorâtă din necesitatea iesirii din profan, pentru a-si putea salva spiritul de vacarmul cotidian. Mădălina Bărbulescu este o poetă de esentă, gnosticismul versurilor subliniind curajul nebunesc de a invoca un fel de stare de Nemurire, creatia artisitică devenind un mijloc de a transcende timpul spre vesnicie.

Dumitru Sârghie este un poet cu un puternic impact in lirica actuală din aria oltenească, si nu numai. Universul imaginar este complex, tematica este variată, iar viziunea artistică exprimă rafinamentul livresc. Poezia sa abordează atât tematica socială(lupta pentru echitate), cât si tema iubirii(sentiment înăltător al fiintei umane).

Versurile lui Dumitru Sârghie dispun de o reală capacitate artistică, drept dovadă fiind usurinta cu care jonglează printre varietatea imaginilor artistice. Poeziile sale sunt rezultatul firesc al unui spirit complex, preocupat de actul culturii, a unui suflet pus în slujba căutării Adevărului si Frumosului.

Tematica vastă corespunde cu registrul lingvistic variat(utilizează atât limbajul livresc, metaforic, cât si un limbaj sarcastic, ironic, în functie de ideea poetică exprimată). Poemul intitula Usa interzisă are note de melancolie, nostalgia fiind receptată si la nivelul registrului lingvistic: „ Si-o să umblu, iubito, nebun de legat, / Pe cărări înspirate, prin ferigi si urzici, / Până când, Doamne, voi fi dezlegat, / De blestemul ingrat, de-a nu fi tu aici // Si din usa de tisă, odor de lemn sfânt, / Vom face găteje-ntru focuri albastre / Si-n flăcări de taină, în fum si descânt, / Vom arde, îndată, păcatele noastre…ˮ

Metafora poetică a lui Dumitru Sârghie are muzicalitate, are incandescentă semantică. Cuvântul dobândeste valente tămăduitoare, mesajul poetic mergând spre planul interpretării plurivalente: „ Retrăiesc momentul în care / Lumina mă alintă serpeste / Si o stea, cu a ei scăpărare, / Duios si suprem mă-nveleste. // Si vântul stă fiară la pândă / Să-mi zboare capela-n văzduh, / Iubita-mi pretinde dobândă, / Pe rază, pe nimb si pe duh…ˮ(Te pierd, te câstig).

Imaginea spatiului originar, a fiintelor dragi(mama, tata) sunt reflectii elegiace readuse în memoria afectivă si cântate serafic în versuri pentru suflet: „ Mamă, la intersectia dintre Tine si Univers, / iti străjuiesc înserarea lucidă si amăruie / si-apoi, lacrimile noastre prefacă– se-n vers, / când vom auzi glasul Tatii pe-o stea-cărăruie… ˮ(Acasă).

Credinta în Dumnezeu, motiv religios, este regăsibil în creatia lui D. Sârghie, descoperindu-i latura sa crestină, a celui care crede în vindecarea sufletului prin mântuire. Apelând la imaginea sihastrului Daniil, poetul subliniază faptul că suferinta adunată în viata este învinsă prin credintă: „ Si-n astă stare echivocă, / devii mai tare ca o rocă!ˮ (Daniil Sihastru).

Poetul atacă dur nedreptătile societătii, sarcasmul, ironia si pamfletul, fiind expresia unui spirit revoltat. Poezii precum: Justitia pâinii; Trei, Doamne, si toti trei; Neacasă exprimă în termeni transanti, stări de cumplită revoltă, atacul fiind unul dur, fără nici un fel de menajament.

1. Sârghie nu se dezice de meseria de jurnalist, stilul acid, ironia usturătoare, fiind scutul de rezistentă într-o lume fără valori si principii. Poemele autorului acoperă asadar, o gama tematică largă, iar registrul lingvistic variat devine forta prin care autorul oferă acel feed – back permanent între operă si cititor. Nota definitorie a liricii sale rămâne abilitatea stilistică de a trece prin filtrul artistice, elementele dure ale unei societăti în derivă. Metafora poeziei de dragoste merge către stări romantioase, elegiace, versurile traducând trăirile interioare de o vibratie puternică.

Andreea Guse scrie o poezie delicată, de o finete aparte, simplitatea expresivă fiind rezultatul nobletii spirituale, al unei abordări naturale a imaginarului poetic. Lirica autoarei are o muzicalitate îmbietoare, iar versurile armonioase, concepute fie în spirit ludic, fie în note nostalgice, compun o frescă a unui suflet ardent, care tânjeste după fericire.

Poemul intitulat Autodefinire evocă răsfrângerea eului în ,, n ˮ ipostaze, fiinta umană fiind într-o eternă căutare a Sinelui. Transfigurarea artistică a definitiei eului interior se realizează în forma enumerării stărilor pe care le ia: „ În mine există cineva care caută / Si cineva care asteaptă / Si cineva care plânge / Si cineva care îngenuncheazăˮ.

Supratema poeziilor Andreei Guse este dragostea, o fortă care miscă fiinta umană spre alte sfere, dă sens întregului univers. Dragostea capătă valentele energiei divine, o energie care restabileste echilibrul dintre om si existentă. Împlinirea prin dragoste este în viziunea poetei, o eliberare, o pătrundere în infinit: „ Mi-a fost teamă / Bănuind / Că-n mine / S-a trezit / Gestul extatic / Al eliberării unuia / Prin celălalt…ˮ (Teamă).

În unele creatii, sentimentul tristetii, al nostalgiei devine prilejul călătoriei înspre trecut. Meditatia întregeste cadrul romantic, unde sufletul se pierde pe lungile coridoare ale  asteptării si se transformă în piatră: „ Erai dincolo de dincolo, / Te bănuiam undeva / Într-un adânc de sflet.  / Dar n-ai venit. / Te-am asteptat cuminte,  / Te-am asteptat până când m-am făcut granit. / Acum, zadarnic ai mai fi venit: / Granitul nu simte…ˮ(Suflet de piatră).

Poemul Cealaltă oglindă subliniază relatia dintre esentă si aparentă, exprimă procesul dedublării eului interior. Dualitatea individului rezultă din faptul că fiinta socială acceptă stereotipuri, ba chiar si le însuseste, dar artistul vrea să găsească sensul sacru al vietii., căutând necontenit drumul spre Absolut. Contradictiile se întâlnesc totusi, undeva, într-un punct comun, într-un loc în care fiinta umană se armonizează, se întregeste. Cealaltă oglindă este de fapt, cealaltă parte a omului, celălalt eu, subconstientul aflat mereu în asteptare: „ O oglindă în care, fata mea/ Se apropie de mine / Si râdeˮ.

Poeta tânjeste după armonia spirituală, vrea să regăsească fericirea, să îsi asume conditia umană într-un context de respiratie usoara, firească: „ Mi-e sete de un prieten în ceasu-acesta lung / Să-l simt tăcut alături ca o vioară plină / Să-i spun cum urc spre steaua pe care n-o ajung / Cu tălpile de humă robite de luminăˮ(Mi-e sete).

Din punct de vedre stilistic, poezia Andreei Guse îmbrătisează tehnica modernistă, versurile având structură liberă. Muzicalitatea cuvintelor, limbajul firesc, imaginile artistice delicate subliniază măiestria poetică a autoarei. Andreea Guse scrie o poezie sinceră, cu trăiri autentice, o poezie ce emană fiorii unui suflet frumos.

Alina Neagoe, ultima poetă antologată, dar nu si cea din urmă, întregeste caleidoscopul imaginar al acestei cărti. Poezia Alinei ne invită la o călătorie în tărâmul copilăriei, al povestilor cu tâlc, unde sufletul îsi regăseste pacea. Versurile clădesc o minunată lume a stărilor de exaltare, unde sufletul e liber să alerge printre veacuri. Tematica abordată de poetă exprimă predilectia pentru cultivarea spiritualitatii crestine si a folclorului românesc.

Creatia literară este o pledoarie pentru apărarea fiintei umane prin artă, prin Frumos; este o invitatie la cunoastere(autocunoastere). De multe ori, poemele Alinei Neagoe sunt refulările unui suflet obosit de viata cotidiana. Poezia are functie cathartică, autoarea reusind să evadeze din banalul existential, prin prisma artei. Continutul versurilor are o frăgezime tematică aparte, fiindcă vegetalul este în comuniune perfectă cu omul, imaginarul poetic având coordonatele unui univers încărcat de magie.

Eul liric constientizează conditia umilă în raport cu Divinitatea, ceea ce aduce note de tristete, dorul de nemărginit fiind axa fundamentală a creatiilor Alinei Neagoe. Căutările sunt intense, aproape nevralgice, iar setea de Infinit, de Absolut, de Dumnezeu este atât de puternică, încât poezia devine forma de legătură dintre artist si Demiurg. Uneori, deziluziile, tristetile, suferinta adâncesc fiinta umană într-o lume goală, fără sens, dar poeta reuseste să restabilească echilibrul interior prin credintă, făurind un castel menit să o apere de toate relele: „ Dezbrăcat sunt pe-afară,/ Gol dinăuntru, / De prisos fac vremii ecou, / N-am suflet, am viată,/ N-am suflet, am pietre / Si-as zidi un castel / Undeva, / din nou…ˮ(Castelul)

Ceea ce este autentic în poezia Alinei, este cromatica, culoarea, utilizată în sens semantic. Culoarea aleasă exprimă o stare, o idee, sau chiar, un concept. Stările de spirit sunt corelate cu diferite culori, conferind versurilor, o notă distinctă: „ Si-am crezut că nu e floare/ Nici albastru pe pământ, / ce strivindu-l cu piciorul/ să nu sadă neclintit. / Si-am crezut că se cuvine, / În gândirea-mi muritoare,/ Ca tot omul să tot calce/ Orce-albastru si-orice floare.ˮ(Albastru). Culoarea dobândeste calitate semantică, are rol de semn lingvistic, are continut. Aici intervine originalitatea viziunii artistice a Alinei Neagoe.

În anumite creatii, întâlnim o metrică de tip popular, ceea ce arată gustul poetei pentru folclor: „ Nu stiu cum si până unde/ Ti-oi mai priponi sub tâmple,/ De iubirea mea frugală, Ciocârliile din vara/ Busuioacelor de tară…ˮ(Joacă de drag). Structura lexicală, vocabular amintesc de expresiile populare, specifice unei gândiri curate, arhaice. Universul liric este presărat cu oglindiri ale sufletului tărănesc românesc, subliniind specificul nostru spiritual ancestral, în această lume aflată în prea mare viteză. Arhaismele utilizate de poetă întregesc decorul rustic al plăsmuirilor, oferă cititorului acel farmec desprins din timpuri imemoriale.

Anumite poezii sunt concepute în spiritul cântecului popular, indicând predispozitia pentru spatiul spiritual al străbunilor. Metrica specifică textului folcloric atestă o bună cunoastere a metricii de acest tip, autoarea posedând un complex bagaj de cunostinte. Alina Neagoe are o măiestrie nativă în arta prozodică, versurile având o muzicalitate aparte: „ Foaie verde dor de mine, / Cât sange-mi curge prin vine/ Tot îmi e cu – alesătură/ Pe zăvelca, neagră, mură/ În garoafe sângerii/ Luminând poteci pustii / Peste poale cu cheită/ Tesute în patru ite,/ Si mă poartă în pridvor/ Si să vreau, nu pot să mor,/ Că-nflori-voi pe năframă/ Pân-oi scârbi moartea neagrăˮ(Cântec).

În contextul poeziei contemporane, lirica sa are un loc aparte, îndepărtându-se de estetica postmodernistă a versului alb, integrând în acest orizont, o poezie cu implicatii conceptuale de tip traditionalist. Estetica versurilor sale se detasează de vesul liber al doctrinei actuale, ceea ce dă autenticitate creatiei lirice. Alina Neagoe poartă pecetea unei atitudini livresti de necontestat, versul său fiind expresia unui spirit instruit, elevat. Universul imaginar ne poartă în spatiul sinceritătii, al sentimentelor nedisimulate(copilăria), în matricea originară a spiritului românesc(satul), poezia fiind cheia spre deslusirea tâlcului existentei. Alina Neagoe scrie o poezie născută din dor, din dorinta de a evada spre spatii siderale; este un vis frumos care o separă de realitatea stereotipă. Poezia devine calea de refugiu într-o lume în care peripetiile sufletului se metamorfozează în acte de creatie.

Antologia de fată reuneste creatiile a patru poeti ce se îmbarcă împreună pentru a începe călătoria spre tărâmul Frumosului, Adevărului si Dreptătii. Versurile sunt mărturia vie că omul poate învinge banalitatea vietii, prin intermediul artei. Cititorul este invitat să ia parte la această călătorie si să descopere sensul existentei, având ca puncte de reper, harta simbolică lăsată de cei patru poeti: Alina Neagoe, Andreea Guse, Dumitru Sârghie, Mădălina Bărbulescu.

Prof. dr. Rădulescu Mihaela