Fuziunea, început sau sfârşit? 

Fuziunea, început sau sfârşit?

• de Octavian HERŢA 

    Mult discutata fuziune PNL-PD reprezintă piatra de încercare pentru viitorul celor două partide politice, iar mai aproape, pentru guvernarea încropită de cele două formaţiuni. De la emanarea celebrei idei a fuziunii, de către „părintele spiritual” al rădăcinilor neînţelegerilor structurale dintre liberali şi democraţi, Valeriu Stoica, au trecut vreo doi ani. În tot acest timp, s-a trecut de la un refuz categoric al acestei idei, destul de simple, până la urmă, la o dispută din ce în ce mai clară pe tema oportunităţii concretizării acesteia. Văzând cu ochii, liderii celor două partide au format două tabere, în care se amestecă uniform reprezentanţii de seamă ai PNL şi PD. Cutia Pandorei a fost deschisă, transformând orice cale de întoarcere într-o afacere extrem de riscantă. Nu neapărat în acest context, liberalii sunt marii perdanţi ai alegerilor generale de anul trecut. Aparent, ei guvernează, ei fac, cum s-ar zice, ţara să meargă. De fapt, ceea ce se întâmplă, s-ar putea numi mai degrabă, o erodare sistematică şi rapidă, sub ochii surâzători ai democraţilor. Primul de guvernare este, după cum se ştie, foarte important. Populaţia aşteaptă ca Puterea să se ţină de angajamentele asumate în timpul campaniei electorale, iar orice bluf este contabilizat în mintea alegătorului, şi aşa sătul de ţepe post decembriste. Nu mai e nici un secret pentru nimeni că liberalii îşi vor lua toate bobârnacele şi şuturile în fund de la populaţie, opoziţie, UE şi, de ce nu, de la pedişti. În tot acest timp, Boc&Co. aşteaptă, fac congrese, schimbă doctrine, cu gândul la momentul în care vor prelua hăţurile. Ceea ce aşteaptă este doar semnalul lui Băsescu, de la geamul Palatului Cotroceni. Ultimele sondaje de opinie sunt în măsură să umfle şi mai tare velele corabiei, din vârful căreia priveşte triumfător Băsescu. Nu este foarte clar cine îşi doreşte mai tare fuziunea. Uneori, liberalii dau senzaţia că sunt cei care îşi doresc cu mai multă ardoare fuziunea. Conştienţi de procentele din ce în ce mai mici din sondaje, intuind erodarea continuă la guvernare, ei privesc cu jind către ascensiunea PD. Pe de altă parte, democraţii dau senzaţia că ei sunt cei care suflă-n velele fuziunii, că ei sunt cei care fac şi dreg, că datorită lor lucrurile se mişcă. Senzaţia asta de activitate febrilă (evident, de cele mai multe ori lipsită de orice conţinut) pare a fi principala modalitate prin care PD reuşeşte să iasă oarecum OK din mai toate situaţiile. Una peste alta, fuziunea va însemna, în cazul în care se va realiza, începutul ori sfârşitul. Dacă cele două partide vor duce până la capăt procedurile, fără cutremure prea mari în sânul organizaţiilor din cauza schimbărilor de conduceri, fuziunea ar putea reprezenta o lovitură politică. Dacă însă orgoliile o vor lua din nou înaintea intereselor comune, fuziunea va fi un dezastru care ar putea lăsa în urmă un lung şir de şomeri politici dar şi o epavă care nu ar mai putea pluti în veci.