MEDITA├×IE LA SăRBăTOAREA CINCIZECIMII (A RUSALIILOR) 

MEDITA├×IE LA SăRBăTOAREA CINCIZECIMII (A RUSALIILOR)

Şi a zis Iisus ucenicilor Săi: „… Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâitor vă va trimite, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului…; ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine. Aşa şi aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis…” (Ioan 14-16; 17,21).
Fiecare eveniment din istoria mântuirii lumii de păcat şi din viaţa Bisericii creştine, trezeşte în fiinţa noastră un sentiment profund de credinţă, de nădejde şi de dragoste faţă de Mântuitorul Iisus Hristos şi faţă de Biserica sa cea Sfântă. În chip deosebit însă la Sărbătoarea Cincizecimii, Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh şi a întemeierii Bisericii Creştine, fiinţa noastră şi a fiecărui creştin evlavios este cuprinsă de o nestăpânită bucurie, de o nespusă pace şi mulţumire sufletească, gândindu-ne la desăvârşirea şi la sfinţirea vieţii noastre, care s-a făcut şi se face prin pogorârea Sfântului Duh, Mângâietorul şi sfinţitorul tuturor făpturilor. Din Revelaţia divină şi din învăţătura Sfintei biserici, noi ştim că strânsa legătură dintre Dumnezeu şi oameni, pe care o rupsese păcatul, a putut fi restabilită numai prin jertfa cea sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos, iar de atunci şi până astăzi noi continuăm să fim în legătură cu El prin prezenţa sfântului Duh, care este în Biserică şi ne călăuzeşte pe toţi pe calea mântuirii (Ioan 14, 16-18). Acelaşi Duh Sfânt, care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli (Fapte cap. 2), care i-a sfinţit şi i-a făcut „lumina lumii şi sarea pământului” (Matei 5,13-14); acelaşi Duh sfânt, care a luminat lumea cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, care a lucrat şi lucrează şi astăzi în biserică la sfinţirea oamenilor, prin sfintele taine şi prin ierarhia bisericească, -îl simţim că lucrează şi în sufletele noastre, prin darurile Sale cele dumnezeieşti şi dătătoare de viaţă.
Acum aproape două mii de ani, la Ierusalim, în Duminica celor dintâi Rusalii, pe când ucenicii lui Iisus, adunaţi la un loc de frica iudeilor, stăteau cu un gând şi cu o inimă în cucernice aşteptări, iată „s-a făcut fără veste sunet din cer ca de o suflare de vifor ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi s-au arătat din cer limbi împărţite ca de foc şi au şezut peste fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început a vorbi într-alte limbi, precum le dă lor Duhul a grăi, încât mulţimea de oameni cea de diferite neamuri, ce se strânsese acolo, se mira auzind fiecare în limba sa vestea cea nouă a Evangheliei” (Fapte 2, 1-129). Aşa ne istoriseşte Sfânta Scriptură minunea acelui botez cu foc din cer a cărui amintire o sărbătorim astăzi. Foc dumnezeiesc, flacără curăţitoare, văpaia credinţei şi a dragostei a turnat-o Duhul Sfânt în sufletele ucenicilor Domnului, ca luminaţi, încălziţi şi înnoiţi să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea (Luca 24, 47-49; Marcu 16,15-20).

Îndată ce au primit „puterea de sus”, Apostolii  Domnului au ieşit în faţa mulţimilor cărora le-au vorbit în puterea Duhului Sfânt, despre viaţa cea nouă dăruită oamenilor credincioşi, de Hristos cel înviat. Cei ce au crezut, -şi de fapt numai în acea zi a Rusaliilor au primit cuvântul credinţei creştine ca la trei mii de suflete, iar prin Sfântul Botez şi prin punerea mâinilor Apostolilor au primit şi puterea Sfântului Duh de a creşte şi de a trăi în această viaţă nouă adusă în lume de Hristos Mântuitorul (Fapte 2, 40-43). Din această clipă, din focul inimii celor convertiţi la creştinism, o căldură înviorătoare de primăvară se răspândeşte pe întinsul întregului pământ, iar sufletele amorţite se trezesc la noua conştiinţă a Erei creştine, prin Biserica cea una, sfântă, universală şi apostolică, întemeiată de Iisus Hristos, prin patimile, moartea şi învierea Sa, şi călăuzită în permanenţă de prezenţa Sfântului Duh în ea.

După acest eveniment fundamental petrecut în ziua Cincizecimii, Apostolii Domnului încep zidirea trupului Bisericii creştine pe temelia pusă înainte de Hristos Mântuitorul (1 Cor. 3,11), temelie pe care au fost ei aşezaţi mai întâi, primind Duhul şi puterea lui Hristos (Marcu 16, 15-17).
Duhul Sfânt, trimis mai întâi Apostolilor Domnului, în chipul limbilor de foc, coboară şi acum, şi va continua să coboare în permanenţă, peste toţi cei botezaţi în Hristos, prin taina ungerii cu Sfântul Mir, care continuă punerea mâinilor Apostolilor, prin Ierarhia bisericească de atunci şi până astăzi.
Duhul Sfânt este cel care, revărsându-se peste Sfinţii Apostoli şi peste prima comunitate de „fraţi creştini” din Ierusalim, -întemeind Biserica Creştină-, uneşte şi în prezent pe toţi credincioşii ca membri ai unui singur trup-spiritual, având cap pe Hristos Mântuitorul şi îi conduce, prin Hristos, către Tatăl ceresc (Efeseni cap 2).
Duhul Sfânt este cel care luminează şi călăuzeşte şi astăzi pe păstorii Bisericii, şi pe toţi fiii duhovniceşti ai acesteia, pentru ca înţelegând cine a fost Învăţătorul lor şi fiind conştienţi de rolul şi de misiunea lor, să orienteze spre limanul mântuirii Biserica Sa, spre lauda Domnului şi spre binele credincioşilor săi.
Duhul Sfânt este cel care face ca fiecare om, botezat şi îmbrăcat în Hristos, să devină părtaş al Trupului Domnului, care este Biserica (Efeseni cap 4).
Duhul Sfânt este cel care inspiră şi însufleţeşte pe păstorii sufleteşti ai multor biserici creştine din lume să iasă din înstrăinare, să se apropie, să colaboreze, să se iubească unii pe alţii şi să se unească în Biserica cea una şi sfântă al lui Hristos.
Duhul Sfânt este cel care revarsă asupra creştinilor diferitelor daruri ale harului dumnezeiesc, îi sfinţeşte prin Taine, îi întăreşte în suferinţe şi încercări, le ajută în eforturile lor spre desăvârşirea morală şi în organizarea vieţii lor după voia Domnului şi a unirii tuturor oamenilor din lume (Galateni 2,26-29).
Acelaşi Duh Sfânt a inspirat şi ajutat pe strămoşii şi părinţii noştri să ridice, cu credinţă şi cu dragoste, altare de închinare în numele Domnului- Dumnezeu: mânăstiri, biserici, catedrale, care sunt în acelaşi timp mărturii de laudă ale culturii noastre de secole şi dovezi istorice ale dăinuirii poporului român de două mii de ani pe meleagurile patriei străbune.
Iată cum  toate darurile desăvârşitoare din Ziua Cincizecimii şi de totdeauna, care sunt puteri necreate ale lui Dumnezeu, sunt îndreptate continuu spre lume şi spre noi, pentru ca prin mijlocirea lor să putem ajunge la conştiinţa înaltei noastre chemări, de fii slujitori devotaţi ai lui Dumnezeu şi de a colabora cu semenii noştri, pentru a întemeia în lume împărăţia dreptăţii şi a păcii şi a nu uita că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” etc. (Galateni 5,22-23).
Colaborarea paşnică dintre oameni şi toate celelalte fapte bune şi virtuţi către care aspiră omenirea, sunt roade ale Duhului Sfânt, care se revarsă în lume prin Biserica Dumnezeului celui viu, căci Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim.3, 15).
Prin această prezenţă a Sa  permanentă în viaţa Bisericii, Sfântul Duh-dătătorul de viaţă continuă lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos îndreptată spre Biserică, spre noi toţi şi spre lume în general, ca loc spre care stă deschisă acea „Uşă” prin care de va intra cineva se va mântui (Ioan 10,9), pentru ca toate să fie recapitulate şi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1,10).

Arhimandrit

CHESARIE GHEORGHESCU