Sfântul Nicolae şi Crăciun, personaje mitologice în folclorul românesc
Tradiţii de sărbători
• Poveştile despre viaţa lor circulă iarna, la ţară, la lumina foculu
Sfântul Nicolae şi Crăciun, persoanje mitologice în folclorul românesc
Pentru cei mai mulţi dintre români, sărbătorile de iarnă reprezintă zile de sărbătoare a „Naşterii Domnului”. Însoţite mereu de tradiţii şi obiceiuri transmise din tată-n fiu, sărbătorile de iarnă îi determină pe oameni să se gândească ceva mai mult decât de obicei la prezent şi viitor. Pentru copii, însă este şi un anotimp al bucuriei, în timpul căruia se bat cu zăpadă, se spovedesc, învaţă colinde şi primesc nuci şi covrigi. Sărbătorile de iarnă sunt aşteptate cu sufletul la gură de cei mici, care se gândesc zile în şir la moşul care va veni în trăsura trasă de reni, cu sacul plin de cadouri, pentru a aduce fiecăruia daruri pe măsura cuminţeniei de peste an. Peste tot în lume oamenii sărbătoresc Crăciunul conform propriilor obiceiuri şi tradiţii sau prin manifestări împrumutate. Luna decembrie, cea a sărbătorilor de iarnă, este considerată de români drept cea mai frumoasă perioadă din an.
Tradiţiile sunt păstrate în forma în care au fost transmise de la bunici şi străbunici mai ales la ţară, unde nu a ajuns încă „moda” răsplătirii colindătorilor cu bani sau a cerşetorilor care trec pe la uşile oamenilor nu pentru a colinda, ci pentru a cere bani şi mâncare sau îmbrăcăminte. În Vâlcea, bătrânii cunosc şi astăzi multe poveşti uitate despre cei de la care provin numele pe care le sărbătorim în fiecare an.
Obiceiuri diferite de la o zonă la alta
Obiceiurile practicate astăzi de români diferă de la o zonă a ţării la alta. În unele regiuni, în Ajunul Crăciunului, gospodarii îşi strâng din sat tot ce au împrumutat pe parcursul anului. În Mehedinţi, părinţii pun copiilor bănuţi în buzunare de Crăciun, pentru ca anul viitor să fie îmbelşugat. În unele părţi ale ţării există un obicei numit “Umblatul cu icoana”, care celebrează naşterea lui Iisus. În nordul Moldovei se pregăteşte masa de Ajunul Crăciunului cu mâncare de post. Nimeni nu are voie să descopere bucatele până nu intră preotul pe uşă. Acesta blagosloveşte masa, gustă primul bucatele, abia apoi au acces la ele cei ai casei. Bătrânii cred că, în noaptea de dinaintea Ignatului (19 spre 20 decembrie), porcul îşi visează cuţitul. Cei miloşi nu au voie să participe la sacrificarea animalului, pentru că el moare greu şi carnea nu mai este bună. În ziua de Ignat, copiii sunt însemnaţi pe frunte cu sângele animalului. De obicei, bunicii fac semnul crucii pe fruntea micuţilor, pentru ca aceştia să fie sănătoşi. După tăiere, porcul se tranşează şi începe pregătirea cârnaţilor, caltaboşilor, a slăninii, care apoi, împreună cu cârnaţii, se pune la afumat. Gospodinele fac pregătirile pentru Crăciun: se prepară sarmalele, se coc cozonacii, prăjiturile şi, la sfârşit, tradiţionala friptură din carne de porc, astfel încât, în ziua de ajun, totul este gata pregătit pentru ziua sfântă de Crăciun. Ajunul este, de asemenea, un bun prilej pentru vizitarea rudelor, prietenilor sau a vecinilor. Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântece şi manifestări rituale, ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualităţi româneşti. El s-a păstrat, asociindu-se cu celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos. În ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din ţară începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazde, care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.
Luna decembrie este una “plină” pentru creştini
Creştinii au multe sărbători importante pe parcursul lunii decembrie, de la Sfântul ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, cum este trecut în calendar – la data de 6 decembrie, până la Sfântul Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic, la 27 decembrie. Cea mai importantă, este, fără îndoială, însă cea de la 25 decembrie – Naşterea Domnului – Crăciunul. Crăciunul este, alături de Paşti, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, data la care se sărbătoreşte naşterea Domnului, de către Fecioara Maria, în ieslea de la Betleem. Conform normelor creştine, Sfânta Fecioară Maria a fost vestită de Dumnezeu prin Sfântul Arhanghel Gavriil că avea să-L nască pe Isus. Steaua a vestit naşterea, iar la vederea ei s-au bucurat îngerii şi păstorii laolaltă. În acelaşi timp, cei trei regi înţelepţi de la Răsărit (Magii) au venit să i se închine lui Isus, aducându-i în dar aur, smirnă şi tămâie. După Sfinţii Părinţi, aurul închipuie demnitatea împărătească, tămâia – pe cea preoţească, iar smirna – Patimile prin care va trece Isus. Naşterea Domnului este, însă prin excelenţă sărbătoarea bucuriei, când fiecare om parcă redevine copil şi îşi deschide sufletul.
Oamenii din popor spun că Sfântul Nicolae ar fi fost podar sau corăbier
Fiecare zonă a ţării păstrează, în general aceleaşi tradiţii, cu unele variaţii. Există, însă moduri diferite în care se prepară bucatele pentru masa de Crăciun, ca şi preparatele de porc. Tradiţiile de iarnă încep la data de 6 decembrie, cu Sfântul Nicolae. Oamenii nu cunosc, în general biografia reală a Sfântului Nicolae. „Sân Nicoară”, cum este numit, de obicei în lumea tradiţională este mai degrabă un personal mitologic, în jurul căruia s-au ţesut legende diverse. El ar fi al doilea sfânt făcut de Dumnezeu şi ar sta de-a stânga acestuia (primul făcut, Mihail stă de-a dreapta). Sân Nicoară, ajutat de Sân Toader păzeşte soarele, care are adesea tendinţa să fugă, ca un cal nărăvaş. Sân Nicoară este acum bătrân, dar, în tinereţile lui ar fi fost podar, după cum spun unii, ori corăbier pescar – după alţii. Sfântul Nicolae este cunoscut pe scară largă, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Se spune că el ar fi oprit şi apele potopului de pe vremea lui Noe. Se pare că ipostaza de Moş Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminţi şi nuieluşe pentru cei neastâmpăraţi) ar fi o inovaţie orăşenească, care prefigurează dărnicia mai mare a lui Moş Crăciun.
De Ignat se taie porcii, care îşi visează cuţitul
O altă sărbătoare importantă este Ignatul, la data de 20 decembrie. Numele zilei se trage de la Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul, trecut în calendarul bisericesc la data respectivă. Pentru ţărani Ignat a fost, însă un simplu om necăjit care, vrând să-şi taie porcul, ca tot românul, a scăpat securea în capul tatălui său, omorându-l pe loc. După aceea s-a căit de fapta sa şi a primit iertarea din partea lui Dumnezeu şi a Sfântului Petru. În ziua de Ignat se taie porcul şi nu este bine să se lucreze altceva. Când tai porcul (pe care, mai nou trebuie mai întâi să-l adormi, conform normelor Uniunii Europene), trebuie să spui – conform credinţei populare: „Ignat, Ignat/ Porc Umflat”. Porcul nu este luat chiar pe nepregătire, pentru că se spune că în noaptea de dinaintea Ignatului îşi visează cuţitul. O altă tradiţie cere ca, cu sângele porcului să se facă semnul crucii pe fruntea copiilor, pentru a fi sănătoşi tot timpul anului. După tăiere şi tranşare urmează „pomana porcului”, la care iau parte cei din familie şi ajutoarele. În popor se spune că este o mare diferenţă între a tăia porcul şi a-l omorî. „Dacă respecţi întru totul regulile tradiţionale, cum îl înjunghii, cum îl tranşezi, cum îl chiverniseşti, atunci îl tai, ceea ce e în firea lucrurilor, plăcând lui Dumnezeu, în vreme ce, dacă încalci ritualul atunci se cheamă că-l omori, prefăcând sacrificiul legiuit în crimă nelegiuită” – spunea o bătrână, Floarea Milescu, din comuna Roşiile. O vorbă din bătrâni spune că cel care nu are un porc gras de Crăciun şi cuţit ascuţit la vremea pepenilor, acela nu a cunoscut fericirea. Se mai spune, de asemenea „Paştele fudulul” şi „Crăciun sătulul”. Niciodată, peste an, românul nu mănâncă atât de mult şi de greu. Este cu atât mai greu de suportat pentru organism dacă nu este ţinut postul dinaintea Crăciunului.
Deşi porcul era considerat, în vechiul Egipt, dezgustător, oamenii îl jertfeau şi îl mâncau în cadrul unui ritual, o singură dată pe an, în cinstea zeului Osiris. După multe milenii de la atestarea porcului ca vieţuitoare divină, romanii au păstrat amintirea cultului preistoric: îl sacrificau la Ignatul Porcilor (20 decembrie). Din corpul lui se preparau alimente (cârnaţi, bundarete, piftii), glasul fiindu-i imitat cu un instrument special, numit surlă, utilizat şi în folclorul de mare vechime. Animalul era prezent în jocurile copiilor (De-a Poarca, Purceaua) şi i s-a dedicat o colindă specială, Siva, denumită aşa după marele zeu indian Shiva. Obiceiul Siva, structurat după modelul vechilor colinde româneşti, este practicat în noaptea de revelion sau în prima zi a noului an. Cunoscuta mască a colindătorilor (capra, ţurca, cerbul etc.) este înlocuită cu capul împodobit al porcului jertfit la Ignat. Colindul cu Siva a fost preluat în ultimul secol, asemenea altor obiceiuri (Umblatul cu ursul, Paparuda), de ţigani şi transformat în sursă de câştig. Alaiurile organizate din Ajunul Crăciunului până la Bobotează pentru colindul caprei, al brezaiei, se referă la ocrotirea animalelor de boli şi înmulţirea acestora în gospodăriile ţăranilor.
De Ajun se spune că morţii chefuiesc împreună cu cei vii
Moş Ajunul, de la data de 24 decembrie este şi el personificat în tradiţia populară. Ajunul Crăciunului semnifică pentru bătrâni un moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun, despre care se spune că ar fi fost păstor. Acesta pare ceva mai de pe meleagurile noastre decât Moş Crăciunul, care a fost adus din Occident. Românii chefuiesc încă din seara de ajun, când, în unele părţi se crede că vin sufletele morţilor să petreacă laolaltă cu cei vii. Oamenii de la ţară mai au încă obiceiul de a pune pe mese mâncare şi pentru morţi. Se spune că morţii nu prea trag la carne, ci, mai degrabă la colaci, turte şi cozonaci. Copiii umblă şi ei cu Moş Ajunul („Ne daţi, ori nu ne daţi ?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. Se mai spune că în seara respectivă este bine să se împartă bucate, atât în numele morţilor, cât şi în semn de belşug, fiind timpul darurilor, prin excelenţă. Lipsa reciprocităţii est4e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgârciţii încasează pedepse de la Moş Ajun (cele mai grele fiind ale acelora care nu primesc urătorii). Dăruirea banilor nu intră în optica tradiţională, acest obicei fiind inventat pe mahalalele oraşelor, o dată cu „ţiganizarea” colindatului.
Crăciun – un vechi cuvânt dacic
Originea cuvântului Crăciun se pare că se poate găsi în cele mai vechi timpuri, acesta fiind un vechi cuvânt dacic, neîntâlnit la alte popoare, deşi unii lingvişti afirmă că ar fi de origine tracică, datând dinainte de romanizarea Daciei, iar alţii spun că vine din limba slavă. Nicolae Iorga a precizat în cărţile sale că sărbătoarea Crăciunului mai este denumită şi a Născutului. Numai în limba noastră cuvântul Crăciun are toate cele trei genuri, dovedindu-şi astfel vechimea milenară: Crăciun – masculin, Crăciună – feminin, Crăciun – neutru.
Moş Crăciun, cel cu plete dalbe şi cu sacul doldora de jucării, zburând prin văzduh într-o sanie trasă de reni, de cerbi sau de iepuraşi nu ţine însă deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă, ca şi împodobirea bradului un obicei împrumutat târziu din lumea apuseană. În România, această tradiţie nu a fost atestată înainte de secolul al 19-lea. Comuniştii l-au rebotezat apoi, spunându-i Moş Gerilă, după numele unui personal fantastic din legendele populare. Tradiţia creştină spune că Moş Crăciun ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului în care a născut Fecioara Maria. După o altă variantă a legendei, el ar fi fost, dimpotrivă, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să-i dea ajutor Mariei, dacă nu ar fi intervenit nevasta sa, Crăciuneasa. De furie că femeia i-a ajutat pe străini, se spune că Crăciun i-ar fi tăiat mâinile de la coate, dar acestea s-au refăcut ulterior, în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroana moaşelor. Se spune că, în faţa unei asemenea minuni Crăciun însuşi s-a spăşit şi s-a creştinat, devenind primul dintre sfinţi. S-a spus că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeităţi păgâne a locului. Se ştie că, la noi, sărbătoarea Naşterii Domnului s-ar fi suprapus cu sărbătoarea naşterii zeului Mithra. În vechime, creştinii sărbătoreau la această dată şi anul nou, ceea ce explică de ce anul nou de acum, cel de la 1 ianuarie mai este numit şi „Crăciunul cel mic”.
Oraşul lui Moş Crăciun – visul copiilor
Moş Crăciun are misiunea de a-i face fericiţi pe toţi copiii din lume, sau, cel puţin, pe toţi din familiile creştine. Se spune că moşul trăieşte la Polul Nord şi are chiar şi o nevastă, care trudeşte la jucării, împreună cu spiriduşii. Acolo, el primeşte scrisori de la copii, cu ce îşi doresc de Crăciun. În Ajunul Crăciunului, Moşul îşi încarcă sania trasă de reni şi zboară ca gândul, oprindu-se la casa fiecărui copil. El coboară pe horn, lasă cadourile sub brad, gustă prăjiturele şi bea un pic de lapte, mângâie copiii. Dacă nu are timp sau vine prea târziu, cei mici îşi găsesc darurile dimineaţa. În fiecare an, televiziunile transmit imagini de la Pol, din Laponia, din oraşul Rovaniemi, locul în care îndrăgitul prieten al copiilor îşi face planuri, şi întocmeşte proiecte pentru călătoria sa în lume. Printre nămeţii cât casa, Moşul pleacă cu sania strigând tare, să-l audă toţi: Ho, ho, ho!
Ceapa prevesteşte dacă urmează un an îmbelşugat
Un alt obicei pe care îl mai păstrează şi astăzi românii din toată ţara este de a pune în ajunul anului nou într-o cameră rece din casă 12 foi de ceapă, corespunzând celor 12 luni ale anului. Pentru a se vedea dacă anul care urmează este unul secetos sau ploios şi îmbelşugat se pune sare în fiecare foaie de ceapă. Ca prin minune, deşi fac parte din aceeaşi ceapă în unele foi se va lăsa apă, iar în altele luni. Bătrânii spun că foaia care va lăsa apă mai multă indică luna cu cele mai ploioase zile.
Colindatul este un obicei străvechi al românilor
Colindatul pe la case reprezintă un obicei străvechi al românilor, precreştin, dar care a ajuns, în timp să facă „casă bună” cu creştinismul. Colindele se spune că atrag norocul sau binecuvântarea asupra oamenilor şi gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. În vechime, colindele se cântau pe categorii: pentru preot, păstori, fete mari, etc. O categorie mare de colinde sunt legate de Crăciunul bisericesc, evocând închinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul – stâlcire a numelui Betleem), sau panica şi viclenia lui Irod (Irozi), culminând cu tăierea pruncilor (cei 14.000 pe care biserica îi pomeneşte pe 29 decembrie). Cam în acelaşi timp, flăcăii umblă cu Capra (Turca, Brezala), sau cu Ursul, în cete pestriţe şi gălăgioase. SE spune că şi acesta este un obicei păgân, în popor spunându-se că aceşti colindători sunt părăsiţi pentru 6 săptămâni de îngerul lor păzitor. Copiii umblă şi ei cu Steaua („Cine primeşte Steaua cea frumoasă şi luminoasă”). Cântecele de Stea care sunt obişnuite acum, mai ales „Steaua sus răsare” sunt de origine cultă, sau chiar bisericească. Pluguşorul şi Sorcova sunt legate de înnoirea anului, neavând nici o legătură cu ciclul religios al Crăciunului. Din păcate, tot mai multe dintre ele sunt pe cale de dispariţie, sau sunt compromise prin prezentarea lor ca pe o formă de cerşit.
Felicitările, mersul cu „steaua” sau „Vicleimul” sunt obiceiuri păstrate din vechime
Felicitarea de sărbători este o altă tradiţie a românilor, dar nu numai a lor. Mersul cu steaua este şi el un obicei care se întâlneşte în toate zonele din România între Crăciun şi Bobotează. Acest obicei vechi se păstrează la toate popoarele creştine şi vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casa în zilele Crăcinului, cântă versuri religiose despre naşterea lui Isus: "Steaua sus răsare"; "în oraşul Vifleem"; "La nunta ce s-a întâmplat"; "Trei crai de la răsărit". În unele locuri, în noaptea Cracinului putem auzi şi cântarea religiosă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne aminteşte de misterul Naşterii Domnului, în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi în portul ostaşilor romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi, în unele părţi, o paiaţă. Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania şi Ungaria, a patruns la noi prin saşii din Transilvania. Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat apoi, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ţinuturi: Muntenia, Moldova şi Ardeal. Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profană, jocul păpuşilor. Într-o cutie purtată de doi băieţi este înfăţişată grădina lui Irod şi o parte din piaţa oraşului. Moş Ionică, îngrijitorul curţii şi o paiaţă dau naştere la o serie de scene şi obiceiuri prin care sunt ridiculizaţi hoţii, fricoşii ori femeile care se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpuşilor a fost o petrecere plăcută chiar în palatele Domnitorilor ţării. Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi înepând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia. Ca si în celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dar dă uneori o nuanţă de grotesc. Jocul "caprei" a fost la origine un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale, în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei". Aceasta se pare ca îşi are originea în obiceiurile romanilor şi elinilor.
Obiceiul oferirii de cadouri de Crăciun este şi el foarte vechi. Pe de o parte este Sfântul Nicolae, binefăcătorul anonim, dar mai există şi tradiţia legată de magi care îi oferă lui Iisus daruri preţioase şi putem aminti şi obiceiul roman de a da daruri de noroc bun copiilor cu ocazia Saturnaliei. Ziua în care se oferă darurile diferă în funcţie de diferitele culturi creştine şi timpuri: 6 decembrie – în memoria Sfântului Nicolae 24 decembrie – Ajunul Crăciunului 25 decembrie – naşterea lui Hristos 1 ianuarie – Anul Nou 6 ianuarie – epifania, vizita magilor. Cel care aduce cadourile poate fi: însuşi Isus, Moş Crăciun, îngerii, Befana (doamna Crăciun în Italia), cei trei magi, gnomii de Crăciun, mai mulţi sfanţi, Kolyada (în Rusia), Joulupukki.
Zeităţile din antichitate sunt prezente şi astăzi în tradiţiile românilor
În multe regiuni ale ţării încă se mai păstrează obiceiul ca în vârful bradului de Crăciun să se pună o stea. Obiceiurile româneşti din preajma solstiţiului de iarnă păstrează încă urmele superstiţiilor din trecut. Amintirea jertfirii violente a zeului Siva se face încă prin substituirea acestuia cu arborele sacru, bradul sau stejarul, tăiat şi incinerat simbolic în noaptea de Crăciun. Porcul a devenit, datorită gestaţiei scurte (de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile) şi numărului mare al purceilor fătaţi, simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil, aceia ai zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât animalul întruchipa zeul însuşi. O atitudine ambiguă faţă de porc au avut şi evreii, despre care grecii antici nu au putut să-şi dea seama dacă detestau sau, mai degrabă, adorau controversatul animal.
