Preacuviosului cin monahal, preacucernicului cler și preaiubiților credincioși din cuprinsul Arhiepiscopiei Râmnicului,

Har, milă și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,

iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine

şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una,

ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor,

ca să fie una, precum Noi una suntem:

Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime,

şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei,

precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan XVII, 21-23)

Preacuvioși și preacucernici părinți, 

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Întărindu-ne duhovnicește în timpul celor patruzeci de zile ale Postului Mare și apoi în Săptămâna Pătimirilor Domnului, ne-am pregătit cu toții pentru „ziua Domnului”, pentru „ziua cea mare a Învierii”, ca trăire a pregustării Împărăției celei veșnice a lui Dumnezeu Cel înviat din morți. Fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare slujbă dumnezeiască din acest binecuvântat post reprezintă tot atâtea şanse de schimbare a vieții noastre, de transformare a modului de a gândi și de a viețui în lume, spre a învia întru Hristos și cu Hristos. Simțirea deșertăciunii și a scurtimii vieții acesteia trebuie să ne ridice pe fiecare dintre noi la Adevărul Împărăției Sale, să ridice ființa noastră din mormântul păcatului lumii la Învierea noastră întru Hristos Domnul ca Singur Adevăr al lumii, ce ne conduce către veșnicia învierii sufletului nostru: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii”[1].

Sfântul Grigorie Palama accentuează în scrierile sale faptul că Învierea Mântuitorului ne-a dăruit nu doar învierea duhovnicească, ci și învierea trupească reală: „Printr-o singură înviere a trupului Său, ne-a dăruit îndoită înviere, nimicind astfel, prin moartea Sa trupească, pe cel ce avea stăpânire peste moartea sufletului și a trupului, pe amândouă izbăvindu-le din robia aceluia”[2].

Potrivit învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii Răsăritene, Învierea Mântuitorului este și consecința deplinei uniri a firii umane cu cea dumnezeiască în Persoana Sa, care nu a putut ține în stricăciune firea umană. Trupul Cel înviat al Mântuitorului este astfel pentru fiecare dintre noi și garanție a învierii noastre, dar și un izvor de viață dumnezeiască:  singurul izvor de îndumnezeire a noastră ce ne conduce către Înviere. Despre acest efect al Învierii Domnului vorbesc Părinții Bisericii, iar textul liturgic al slujbei Învierii ne aduce multe lămuriri în această privință: „Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră seacă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, prin care ne întărim”[3].

Unitatea firilor dumnezeiască și omenească în unicul Ipostas veșnic al Cuvântului lui Dumnezeu a facut posibilă Învierea: „că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul Vieții, făcutu-s-a începătură celor adormiți Cel întâi Născut din morți, ca să fie Începatorul tuturor în toate”[4]. Umanitatea asumată în Persoana lui Hristos nu a putut fi ținută de baierele mormântului, întrucât era strâns unită cu firea dumnezeiască, împărtășindu-și reciproc însușirile. Aidoma, omul îndumnezeit nu poate rămâne rob morții, ci se face împreună părtaș cu Hristos la Învierea Sa: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic  împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, în Împărăția Ta”[5]. Unitatea noastră în Trupul Mântuitorului Hristos dovedește, dar și dăruiește  unitatea întru Învierea Sa: „Cel Ce a izbăvit pe tineri din cuptor, făcându-Se om, pătimește ca un muritor; și prin patimă pe cel muritor îl îmbracă în podoaba nestricăciunii, Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri, și preaslăvit”[6].

Adevărata comuniune sau unitate a creștinilor se constituie doar în unitatea Trupului Cel înviat al Mântuitorului. Fiecare credincios este chemat personal să se facă părtaș de darurile care izvorăsc din Persoana lui Hristos Cel Înviat, să se întărească din puterea harică ce izvorăște din Trupul Înviat al Domnului. Cu cât e omul mai apropiat de Dumnezeu, cu atât el este mai apropiat de semenii lui; cu cât e mai îndepărtat de El, cu atât stă într-o sciziune tot mai profundă și cu aproapele. Doar Hristos Cel Înviat îi poate ține pe credincioși să rămână neabătuți în „unitatea Duhului întru legătura păcii” (EfeseniIV, 3).

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Actualizarea unității credincioșilor în Biserică se face prin cultivarea iubirii și, mai ales, prin împărtășirea cu Hristos Euharistic, cu Trupul Cel răstignit, înviat și înălțat la Ceruri al Fiului lui Dumnezeu înomenit: „și pe noi toți care ne împărtășim dintr-o Pâine și dintr-un Potir să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh”[7]. Hristos Domnul Se arată după Învierea Sa din morți Sfinților Apostoli aflați întru comuniune, dar, mai mult, îi face pe aceștia să se adune întru unitate: „Şi, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim şi au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei,  care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon” (Luca XXIV, 33-34). Hristos Domnul S-a răstignit pe Sine și a înviat din morți ca să-i adune pe toți întru iubirea infinită a Sa: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan III, 16). Textul liturgic cuprins în Utrenia Învierii întărește cuvântul scripturistic, accentuând unitatea credincioșilor întru Învierea Domnului: „Mântuitorul meu, Jertfa cea vie şi nejertfită, ca un Dumnezeu, pe Tine Însuţi, de voie aducându-Te Tatălui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, înviind din mormânt” [8]. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae accentua faptul că „Hristos Se extinde cu Trupul Său jerfit și înviat în noi, ca să ne unească și să ne facă asemenea Lui, umplându-ne de aceeași iubire a Lui față de Dumnezeu Tatăl și de a lui Dumnezeu Tatăl față de El, care este în El. Dar aceasta e Biserica. Și Biserica fiind umplută de acestă iubire, ea înseamnă și unitatea iubitoare între membrii ei”[9]. Toată teologia patristică a Bisericii noastre socotește că Trupul Cel Răstignit și Înviat al lui Hristos este temelia adevărată a unității Bisericii: „Veniți, din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-L pe Dânsul ca pe un Dumnezeu, în veci” [10]. Sfântul Atanasie cel Mare fundamentează într-una dintre scrierile sale această învățătură a Bisericii, spunând: „Deci Se pune ca temelie după umanitate, ca și noi să putem fi clădiți pe El ca pietre prețioase și să ne facem templu al Duhului ce locuiește întru noi (II Corinteni 16, 16). Și precum El este temelia, iar noi pietre prețioase clădite pe El, așa El este iarăși via, iar noi mlădițele, unite nu după ființa dumnezeirii, căci aceasta este cu neputință, ci după umanitate. Căci mlădițele trebuie să fie asemănătoare viei, așa cum noi suntem asemănători Lui după trup […]. Căci așa se pune temelie pentru noi, primind ale noastre, pentru ca noi, fiind contrupești și articulându-ne, și legându-ne cu El prin asemănarea trupului «să ajungem la starea bărbatului desăvârșit» (Efeseni 4, 13) și să rămânem nemuritori și nestricăcioși” [11].

În acest sens, Hristos Domnul ne-a lăsat Trupul Său Cel Răstignit și Înviat, ca împărtășindu-ne din El să ne împletim viața noastră cu a lui Dumnezeu, să devenim tot mai vii, tot mai înviați întru El. Împărtășirea rară sau sporadică în viața noastră cu Trupul lui Hristos nu face altceva decât sa altereze comuniunea noastră cu Dumnezeu și chiar să rupă unitatea noastră în Biserică. Prin păcatele noastre, prin îndepărtarea de Sfântul Potir, de fiecare dată rupem această unitate dintre noi și Biserică, slăbind viața noastră duhovnicească, împuținându-ne tot mai mult puterile sufletești, căci numai Trupul Cel Răstignit și Înviat al Domnului este Cel care face să subzistăm duhovnicește. Dacă rămânem în Trupul Euharistic, rămânem în Biserică și astfel, în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu.

Așadar, iubiți fii și fiice duhovnicești, cu părintească dragoste, vă îndemn pe fiecare să vă apropiați cu smerenie de Trupul Cel Înviat al lui Hristos, după ce v-ați pregătit timp de șapte săptămâni prin post, milostenie și rugăciune, primind dezlegare de la duhovnicii voștri prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Nu amânați timpul de întâlnire cu Hristos, nu vă îndepărtați de Sfântul Potir!

Sfânta Euharistie este „pâinea vieții” (Ioan VI, 48), este acea pâine din care, dacă mănâncă cineva, nu moare (Ioan VI, 51), este hrana care ne face să pregustăm la modul cel mai real Împărăția lui Dumnezeu: „Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte. Paştile cele de taină. Paştile cele preacinstite. Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii” [12].

De aceea în toată vremea și în tot ceasul să ne pregătim și să ne arătăm prin viețuirea noastră cu adevărat ca trăitori în unitatea Bisericii, adică în Trupul Cel Înviat al Domnului! Să apărăm cu tărie dreapta credință, să arătăm prin dreapta lucrare că suntem modele vii pentru copiii noștri. Să fim  cu adevărat stâlpii de apărare a Bisericii, pentru că Hristos cere de la voi lucrul acesta. Să nu fugim din fața chemării pe care Dumnezeu ne-o face, căci agonisim osândă sufletelor noastre! Să ne întoarcem mai mult cu fața către Dumnezeu și să ne plecăm mai mult genunchii noștri la rugăciune pentru neamul nostru și pentru patria noastră, în aceste zile de sărbătoare, amintindu-ne că strămoșii noștri s-au jertfit spre a realiza Unirea cea Mare de acum un secol.

Suntem datori să păstrăm această unitate de credință și de neam care a fost obținută prin mari jertfe și să ne rugăm pururea lui Dumnezeu pentru unitatea în dreapta credință și dreapta făptuire.

Iubiți părinți și dreptslăvitori creştini, vă reamintim, ca în fiecare an, că în ziua de 22 aprilie, în Duminica a treia după Paști, a Mironosițelor, prăznuim Aducerea în Oltenia a moaștelor Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Arhiepiscopul Râmnicului, sărbătoare ce are o însemnătate deosebită pentru această eparhie, întrucât acest sfânt ierarh este cel care a rectitorit și a întărit, ca nimeni altul, viața duhovnicească din acest ținut binecuvântat de Dumnezeu. Vă așteptăm la Catedrala Arhiepiscopală „Sf. Ierarh Nicolae” în această zi, spre a ne ruga împreună Bunului Dumnezeu, ca pentru rugăciunile Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, să ne întărească pe fiecare dintre noi în viețuirea duhovnicească și să primim binecuvântare de la Dumnezeu, noi și familiile noastre.

Ne rugăm ca la acest slăvit praznic al Bisericii noastre, pe care Dumnezeu l-a făcut ca să ne veselim și să ne bucurăm întru el, ca Hristos Domnul Cel Înviat din morți să răsădească în sufletele, inimile și casele tuturor Lumina cea veșnică a Învierii Sale, care să vă binecuvinteze cu pace și sănătate, revărsând harul Său cel bogat asupra noastră, spre împreuna bucurie și lucrare în unitatea Bisericii Sale!

Hristos a înviat!

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor şi către Hristos Domnul, Cel Înviat din morți, rugător,

† VARSANUFIE

Arhiepiscopul Râmnicului