„Dumnezeu se înţelege mai uşor cu copiii mici, pentru că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele, că nici n-ai unde să stai”  – Așa scriam cu ani în urmă, într-un text despre cum îl percep copiii pe Dumnezeu. Copii – și noi toți am fost odată, alții încă mai sunt – au o relație aparte cu Dumnezeu. Ceva ce mulți dintre noi, maturii, am pierdut…

Indiferent de locul, de tradiţia şi de cultura în care trăieşte, unui copil nu i se poate refuza dreptul la zâmbet. Din păcate, aceasta este doar teoria – pentru că în practică, de multe ori nici dreptul la viață nu le este garantat.

…

Am citit cu toții în aceste zile de Alfie. Nu își mai găsesc rostul niște rânduri în plus, pe un blog anonim. De fapt nici nu am vrut să scriu…

Dar azi la biserică, am auzit de acel om de la Vitezda care și-a așteptat șansa 38 de ani. Nu cinci zile, nu o lună, nu doi ani, nici măcar zece, ci 38. De ani.

Mi-am adus aminte de copilărie. Mi-am adus aminte de ce am mai scump pe lume… Atunci când odorul mi-a prins cu toată mâna ei de o zi, degetul meu cel mic. O lume mică, în palma unei lumi mari…

Am plans. Din mai multe pricini. Și pentru Alfie…Alfie, copilul lui Dumnezeu. Dacă unui om, într-o epocă a sclavagismului acceptat, i s-au dat 38 de ani răgaz, lui Alfie nici măcar șase…. Șase zile.

Șaze zile ale creației. Șase zile ale morții

Trebuie sa fim stăpâni pe viața noastră. Nici părinții, nici copiii, nici politicienii, nici șefii și nici vecinii sau alte persoane din jurul nostru nu sunt responsabili de viața și de fericirea noastră. Totul depinde de noi…

Serios? Unde scrie? Cine garantează că am dreptul la viață?

A murit Alfie Evans, micuţul britanic în vârstă de 23 de luni pe care instanţele juridice britanice l-au condamnat la moarte prin deconectarea de la aparatele care îl menţineau în viaţă.

Justiţia britanică a respins miercuri, 25 aprilie 2018, un ultim recurs înaintat de părinţii lui Alfie, Kate James şi Tom Evans. Poveste lui Alfie? Născut la 9 mai 2016, era afectat de o patologie neurodegenerativă rară, pentru care nu există tratament. Așa spuneau medicii britanici. S-a întrebat cineva, poate nu este tratament deocamdată?

Medici care într-o ședință închisă au decis că este în interesul copilului să nu fie continuată îngrijirea şi să fie decuplat de la aparate! Deodată, părinții nu mai aveau niciun drept asupra vieții propriului copil.

Înalta Curte, Curtea de Apel şi Curtea Supremă britanică, au dat hotărâri doar în favoarea echipei medicale, iar părinţii şi-au pierdut dreptul de custodie în favoarea statului. Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a respins, de asemenea, pledoaria părinţilor pentru viaţa copilului lor.

…

Luni seară, medicii l-au decuplat pe Alfie de la aparate. Însă, cumva, băieţelul a dorit să trăiască şi a respirat fără aparate clipe. Clipe în șir ce s-au transformat în zile. Și speranțe.

Din nou, părinţii au solicitat dreptatea justiției. Şi apelul lor a fost din nou respins, marţi, de Înalta Curte din Manchester, care a decis că dosarul lui Alfie a ajuns la „ultimul capitol”.

 …

Ultimul capitol… Cinci zile. Aproape șase…  Ca și zilele creației, când Dumnezeu a făcut totul din dragoste. Tot în șase zile, tot niște mici dumnezei – chip și ei al Creatorului – au hotârat că Alfie nu mai este de-al nostru.. De al oamenilor, adică. Și adevăr au spus, pentru că Alfie este al lui Dumnezeu!

…

BBC scrie în această seară, că profesorul de etică medicală de la Universitatea Oxford, Dominic Wilkinson a explicat: „Interesul copilului este suveran […] Dorinţele părinţilor trebuiesc ascultate şi respectate, dar ceea ce solicită părinţii câteodată, provoacă mai multă suferinţă copilului, iar doctorii consideră că a fi de acord cu părinţii este împotriva datoriei lor profesionale şi împotriva legii”.

…

Serios. Interesul copilului este suveran?

Fraților, surorilor și părinților, legile, scrise de mâna omului au scăpat de sub control…Ce etică este aceasta? Despre care bioetică vorbim? Pot înțelege că doctorii și apoi judecătorii au estimat că băiețelul e incurabil și că trebuie debranșat de la aparate. Pot înțelege judecata de oportunitate: poate că aparatele erau mai utile unor oameni vindecabili.

Dar cum să interzici unor părinți să își ia copilul acasă sau să îl transfere în alt spital, în altă țară? Cum să decidă statul pentru tine și să-ți condamne copilul la moarte, când tu speri că îl mai poți salva și când există un stat civilizat și avansat, ca Italia, care pune în mișcare un întreg dispozitiv pentru a mai da o șansă acelui copil?

Dar cum să decidă o instanță rece, că e mai bine ca acel copil să moară decât să mai primească o cât de firavă șansă? Cum să condamni un copil la asfixie, sete și foame, la ceea ce avea să se dovedească o agonie de cinci zile?

…

Să nu mai vorbim despre știință sau umanism, pentru că nu mai există decât în manualele europene. Restul…doar lozinci!

…

E târziu când citiți aceste text? Vă rog eu, intrați pâș-pâș în camera odraslelor și sărutați-le mânuțele, acoperiți-i cu păturica, puneți-vă în genunchi, daț-I slavă lui Dumnezeu că sunt. În camera. În viață. În viața voastră. În lumea lui Dumnezeu!