Gheorghe Smeoreanu: ,,Un jurnalist adevărat nu ar da presa pe politică nici sub tortură!” 

Când un jurnalist lansează o piesă de teatru, te duci. Îți place sau nu, te duci, mai ales dacă jurnalistul este Gheorghe Smeoreanu, personaj admirat și detestat deopotrivă. Cu zeci de ani de presă în spate, dincolo de orice controversă, un lucru este cert: chiar dacă nu rezonez cu parte dintre opiniile sale, Smeoreanu e un tip inteligent și are talent la scriitură. O spun ca unul dintre cei cu care a împărțit ,,amabilități” de-a lungul timpului. Așadar, dorința de a vedea piesa de teatru a cărei avanpremieră a avut loc recent a venit natural, cu atât mai mult cu cât îmi face plăcere să descopăr colegii de breaslă și în alte contexte decât cele obișnuite. 

Gheorghe Smeoreanu nu mi-a fost director, nu am împărțit niciodată vreo redacție, îl urmăresc când și când, atunci când un titlu sau un subiect îmi atrage atenția și îmi pare a fi mai degrabă scriitor decât jurnalist. Iar asta, zic eu, e o calitate atunci când lucrezi în presă. La fel cum a fi jurnalist e un atu când vrei, spre exemplu, să scrii o piesă de teatru.

,,Spovedania unui jurnalist” este o piesă sinceră. Te regăsești în personajul principal cu bune și rele. Dacă îți dai ochii peste cap și spui că tu nu ai trecut prin dilemele prin care trece jurnalistul lui Smeoreanu, înseamnă că nu ești jurnalist. Sau cel puțin nu ești un jurnalist bun. Acțiunea piesei oferă pretextul ca în scenă să fie introdusă și divinitatea, într-un context care naște un savuros umor de situație. L-am regăsit aici pe Smeoreanu din lungile și parcă interminabilele controverse teologice pe care le are cu… profanii din presa argeșeană. Firește, din piesă nu putea lipsi nici personajul politicianului, un cinic cu nimic mai presus sau mai prejos decât jurnalistul însuși. Pentru că, nu-i așa, ne oglindim exponențial în această societate din ce în ce mai în derivă, din ce în ce mai săracă în repere morale.

Dacă nu ați văzut piesa, zic că merită să dați o fugă la Teatrul Alexandru Davila din Pitești, iar ca să vă deschid apetitul, l-am provocat pe autor cu câteva întrebări!

*,,Ce credeţi? Se salvează ziaristul Gheorghe Smeoreanu spovedindu-se prin teatru?” – vă tachinează prietenul de polemică, Mihai Alexandrescu. Ce i-ați răspunde la întrebarea aceasta?

**I-aş răspunde că nu aveam cum să îl cunosc pe Vasile Alecsandri, dar mă bucur că îl ştiu pe amicul Mihai Alexandrescu, fiindcă este la fel de veşnic tânăr şi ferice, de vesel în exprimarea opiniilor sale.

Mihai Alexandrescu s-a aliniat cu progresiştii, cheltuindu-şi inteligenţa sclipitoare şi cultura într-o direcţie pe care nu o înţeleg şi care mă tulbură, desigur, în chip nepătimaş, cum ar spune Nichita Stithatul, biograful Sfântului Simeon Noul Teolog. Iată, vorbesc despre sfinţi ca să îl enervez în mod vesel pe amicul meu.

Să ştie Mihai Alexandrescu faptul că adesea îl gândesc cu jale, fiindcă un asemenea spirit subtil refuză să ştie că în afară de ontologie şi politologie există şi epistemologia. Îl trimit aşadar la băi, la staţiune, convins fiind că o cură de Wittgenstein şi o baie de Filocalie i-ar prinde bine.

În ce priveşte întrebarea în sine, ea are un sens particular care sugerează că sunt pierdut, adică sufletul meu de jurnalist e pierdut. Aici Mihai Alexandrescu are dreptate, aşa stau lucrurile, iar spovedania este un pas spre salvare. Bine este însă că am avut ce pierde, adică am avut un  suflet de jurnalist de cheltuială, în vreme ce alţii se nasc mântuiţi de presă, în sensul că n-au nicio treabă cu ea.

Nu vreau să închei răspunsul fără a preciza că îl simpatizez mult pe acest Mihai Alexandrescu, un fel de Popper cel Mic de la Piteşti, un Conte de Haştag argeşean.

*Jurnalistul din piesa dumneavoastră spunea că, la debut, n-ar fi anticipat că presa va deveni un loc atât de mizer și plin de compromisuri. Și totuși, de ce personajul alege să profeseze în continuare și nu schimbă mizeria din presă cu… o alta? Trebuie să fie pe lumea asta mizerii mai mici, zic…

**Bună întrebare, una pe care mi-am pus-o şi eu de nenumărate ori. Presa românească merge cu viteză spre  prăpastie, dar viteza este atât de mare, încât nu poţi să sari, nu ai timp să faci asta.

Presa are capacitatea de a crea dependenţă, iar pentru a merge la dezintoxicare ai nevoie de timp şi bani, de prieteni care să te interneze, de o familie care să te viziteze.

Glumesc un pic.

*,,Toți jurnaliștii par clienții unui cabinet psihiatric!” – mai spune personajul principal. Cum credeți că se întâmplă: trebuie să-ți fileze o lampă ca să intri în presă sau lămpile încep să fileze abia după?

**Caragiale spunea că în presă intră roadele seci ale şcolii.

Balzac zicea şi el că dacă ar fi cunoscute moravurile presei, ar roşi multe frunţi.

J.-F. Revel îşi începea a sa Cunoaştere inutilă subliniind că forţa cea dintâi care mişcă lumea este minciuna.

Cum să nu ai nevoie de psihiatru în asemenea circumstanţe ?

Oricine scrie se află într-o situaţie psihiatrică, chiar şi cel care compune o scrisoare de amor.

Ne spune Platon în Phaidros că zeul Theuth a inventat scrisul şi s-a dus să îi vândă ideea faraonului Thamus, dar acesta n-a cumpărat-o, pe motivul că oamenii se vor pierde pe sine, crezând în icoanele literelor, nu în propria judecată.

Acelaşi Platon ne spune că adevărul suprem a rămas în mintea lui, nu l-a putut aşterne în scris niciodată.

În concluzie, scrisul la gazetă te apropie de psihiatrie, dar nu luaţi exprimarea foarte în serios, fiindcă există şi antipsihiatria, dar asta este o altă poveste.

*Ce l-ai întreba pe Dumnezeu dacă ai avea o singură întrebare? – este dilema în care s-au aflat, la un moment dat, personajele dumneavoastră. Asta mi-a dus aminte de versurile uneia dintre melodiile lui Joan Osborne, care spuneau cam așa: ,,If God had a name what would it be?/ And would you call it to his face?/ If you were faced with Him in all His glory/ What would you ask if you had just one question?” So… dacă ați avea doar o întrebare pe care să i-o adresați lui Dumnezeu, care ar fi aceea?

**Păi, ce să îl întreb, l-aş întreba ce mai face, cum o mai duce, aşa, ca de la Om la om.

*În farsa din piesa dumneavoastră, Iisus a fost capturat de americani, care s-au și grăbit să ceară o recompensă pentru eliberarea ,,teroristului” de sorginte divină. Dacă ar fi căzut prizonier în mâinile românilor, cum ar fi arătat scenariul?

**În piesă, prin americani se înţelege Administraţia SUA, iar prin români se înţelege nişte ţărani din comuna Mănăstirea. Să nu confundăm aşadar popoarele cu administraţia lor.

Dacă l-ar prinde actuala administraţie prezidenţială din România pe Iisus, l-ar considera penal, mai ales că a fost judecat, condamnat printr-o sentinţă definitivă şi executat.

*Presupunând că Iisus ar veni pentru a doua oară pe pământ, ar intra la dumneavoastră în redacție și s-ar prezenta respectuos, l-ați recunoaște sau ați suna la Vedea?

**Genială întrebare, aproape că nu aş deranja-o cu un răspuns.

Totuşi, fiindcă de când sunt în presă am fost şef de redacţii, acţionând şi scriind de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt, cum ar spune Eminescu, l-aş pune pe Oaspete să scrie. Muritorii toţi se aruncă la scris, au ei impresia că au neapărat ceva de spus, ceva ce trebuie neapărat consemnat. Mântuitorul n-ar scrie, mai ales că într-o redacţie nu e nisip.

Parafrazându-l pe Cioran, deşerturile sunt redacţiile lui Dumnezeu.

*Păcătuiește jurnalistul mai mult decât o filatoare?

**Da, prin patru din cele şapte păcate de moarte, anume mândria, invidia, desfrânarea şi mânia.

Care ziarist nu e, la un moment dat, mândru de articolul său, care nu îi invidiază pe cei care au succes, care se poate feri de excesul de libertate ce duce la desfânare ? Iar fără mânie, aproape că nici nu poţi redacta cun text bun.

*,,Oamenii politici sunt pe cât de proști, pe atât de răi” spunea personajul dumneavoastră. Un alt personaj, dar din altă piesă, jucată săptmâna trecută în prime time, spunea cam așa: ,,Nu vă uitați la aleșii locali ca la niște infractori, sunt legitimați de vot”. În cazul acesta, suntem legitimați să ne plângem de proștii și răii care ne conduc?

Personajul meu nu se plânge, face doar o constatare. Problema este că aleşii sunt aidoma alegătorilor, lucru deja înţeles şi în România.

Facebook ne arată că alegătorii sunt şi ei, cu excepţii, pe cât de proşti, pe atât de răi. Asta însă e valabil de când lumea şi peste tot în lume.

Îi ştiţi pe unii numiţi Meletos, Anycos, Lyton ?

*De ce, în general, proștii își doresc să facă politică? Este politica o zonă în care inteligența mai mult încurcă?…

Inteligenţa este carteziană, se îndoieşte, în vreme ce politica solicită certitudini pe care să le vinzi. La talk show-uri se confruntă doar certitudini care, evident, nu sunt şi adevăruri.

Aş vota un politician capabil să se îndoiască, dar acesta ar pierde în mod sigur alegerile.

Cum ieşim din acest paradox ?

Prin creşterea nivelului de cultură umanistă din societate, dar după cum observăm, drumul merge în direcţia opusă, spre cultura de tip haştag.

*Mulți jurnaliști au ales să facă politică. Au eșuat sau au trecut la un alt nivel?

**Au rămas la acelaşi nivel, cu observaţia că nu au fost jurnalişti. Un jurnalist adevărat nu ar da presa pe politică, nici sub tortură.

Nu că aş fi eu jurnalist adevărat, dar mă mândresc să spun că am avut de trei ori loc eligibil pe liste parlamentare şi am refuzat.

Frumos a fost când însuşi Adrian Năstase a venit la Albota să îmi ofere locul 6, în spatele lui Ion Burnei, loc eligibil, şi l-am refuzat politicos. Nu cred că i se mai întâmplase aşa ceva.

*Este profesia de jurnalist mai mizerabilă decât cea de politician?

**În Spovedania unui junalist spun că presa e mizerabilă. Spun eu sau spune un personaj ? Evident, spune un personaj, eu aş fi mai rezervat cu asemenea etichete, personajul îşi poate permite să le lipească.

Să ştiţi că presa şi politica sunt ca două emisfere de Magdeburg, rămân lipite şi formează acea sferă numită Sistemul Politico – Mediatic.